Despre destinul cărții tipărite într-o societate digitalizată

Cărțile tipărite reprezintă o idee care mai are puțin și moare... sau nu? Părereile sunt împărțite. Destinul acestor mici lumi, ascunse printre foi îngălbenite, este unul tragic: s-a vărsat mult sânge pentru a le da viață, se varsă la fel de mult sânge pentru a le pune capăt. Totuși, cărțile tipărite sunt un lucru necesar în ziua de azi.

În primul rând, o carte reprezintă o sursă de informație – nu neapărat o informație științifică ce se poate modifica, ci o informație eternă: un roman istoric, unde evenimentele sunt văzute prin ochii unui personaj. Informația poate fi o rețetă tradițională de mâncăruri tipice unei regiuni, rețete ce sunt modificate mereu, uneori ajungându-se la pierderea originii acestora.

În al doilea rând, o carte tipărită este o formă de relaxare. Deși în epoca noastră, a unei societăți digitalizate, este mai ușor să îți descarci un fișier tip pdf pe telefon sau pe tabletă, o carte tipărită, reală, are mai mult farmec. Nu obosește ochii la fel de mult, filele sunt plăcute la atingere, iar mirosul de cerneală este un miros drag multor oameni. În plus, cred că o carte are mai mult farmec dacă este citită în format tipărit și nu digital.

În consecință, consider că destinul cărților tipărite este unul incert: deși reprezintă o sursă de informație, cartea de azi nu mai este privită cu același respect ca acum un secol. Totuși, există o speranță: un anumit procent de oameni preferă, din varii motive, varianta tipărită și nu cea digitală. Drept urmare, destinul unei cărți tipărite depinde de echilibrul dintre oamenii ce vor să meargă în pas cu tehnologia și cei ce sunt mai nostalgici.

Despre importanța corectitudinii în asigurarea succesului profesional

În limba română există o vorbă: munca înnobilează omul. Într-o lume în care timpul se scurge foarte repede, iar tehnologia devine din ce în ce mai avansată, este necesară, mai mult ca oricând, corectitudinea în tot ceea ce realizează omul. 

În primul rând, corectitudinea este o calitate ce face ca lucrurile să meargă. Indiferent de domeniu, aceasta facilitează obținerea unor rezultate reale, bazate pe cunoștințele omului, eficiența acestuia, capacitatea de a aplica teoria.

În al doilea rând, corectitudinea este cartea de vizită a oamenilor adevărați: un pacient tot timpul va prefera să se trateze la un medic corect, care a ajuns la un anumit nivel datorită cunoștințelor și a experienței, decât la un medic incapabil de a-și practica meseria ca la carte. În plus, un profesionist corect inspiră încredere, lucru important în munca cu oamenii.

În concluzie, consider că oamenii cu adevărat buni în domeniul său au ajuns sus datorită corectitudinii, care reprezintă o treaptă majoră pe scara spre succesul profesional. Profesionalismul, cunoștințele, dar și corectitudinea desemnează un om adevărat, fidel meseriei sale și fidel predecesorilor, datorită cărora în ziua de azi omenirea are acces la o multitudine de informații. De altfel, fără corectitudine nu ar exista progres, ceea ce determină că această calitate este mai mult decât necesară pentru lumea în care trăim.

Despre împlinirea unui vis

Un subiect însiropat: împlinirea unui vis. Cine mai crede în așa ceva în ziua de astăzi? Fetițele cu jurnale despre iubire nefericită la 1* ani, bătrâni singuratici, oameni nebuni?

În primul rând, împlinirea viselor face parte din domeniul fabulosului – un tărâm fantastic ce se numește Țara tuturor posibilităților. Astfel, visul este deseori confundat cu un țel: primul este o idée fixă și irealizabilă, al doilea este un concept care poate fi văzut în toată splendoarea sa doar prin muncă asiduă și abia după trecerea a câtorva zeci de ani buni.

În al doilea rând, ideea de vis a spulberat multe vieți. Așteptările au devenit iluzii, iluziile dezamăgiri și apoi a urmat moartea spiritului. Împlinirea visului e o simplă metodă de eutanasiere a realității. Visând cu ochii deschiși lumea devine alta, așteptările altele, oamenii alții și când vine clipa reîntoarcerii pe pământ tot ce rămâne e doar regretful și o durere surdă în interior. Și sunetul de gol în tâmple.

În concluzie, împlinirea visului e doar o teorie. În realitate, aceasta fie se confundă cu împlinirea unui țel – pentru care, de altfel, se muncește din greu, se accept realitatea și se luptă. Visul, în schimb, e doar o umbră care bucură într-o amiază fierbinte de iulie și devine o mantie de durere și melancolie odată cu apusul soarelui…

Despre admirație

Admirația este o calitate foarte frumoasă, însă dusă până la extremă poate cauza doar suferință.

În primul rând, capacitatea de a admira ceva, fie un lucru, un om sau un gest, este o trăsătură a omului care își acceptă calitățile și defectele, fiind capabil să vadă ceva frumos și în ceilalți oameni.

În al doilea rând, admirația este un lucru bun, deoarece datorită acestuia omul își stabilește un țel, apare motivația și ambiția de a fi mai bun, de a excela. Admirând un tablou, un pictor se va ambiționa să picteze unul mai bun; admirând o prietenie frumoasă un adolescent își va revizui atitudinea față de prietenii săi și va face tot posibilul ca relația de amiciție pe care o are să devină mai trainică și mai sinceră; admirând o mamă ce-și iubește nespus copilul, o femeie se va ambiționa să devină o mamă (cel puțin) la fel de minunată.

În concluzie, admirația provoacă motivația, dorința de a fi mai bun decât omul admirat, de a face lucrurile mai bine, de a te perfecționa. Totuși, există un nu – admirația dusă până la extremă, când admirația unui lucru, om sau gest se transformă în invidie, generează frustrări și pierderea încrederii în forțile proprii.

Astfel, admirația rămâne a fi o calitate frumoasă și nobilă doar atunci când știi să admiri din inimă, motivându-te să ajungi la același nivel (sau chiar mai sus) cu persoana (sau obiectul, sau gestul, situația)  admirată.

Despre geniu

Omul de geniu este considerat omul ce stă pe ultima treaptă de pe scara cunoașterii. Deținând un intelect superior omului de rând, geniul nu se încadrează nici într-o categorie socială, devenind un model, un idol chiar pentru cei care sund deschiși spre ceva nou.

În primul rând, condiția geniului este una mizeră: ridicându-se din întuneric, sărăcie și răutate, acesta este deseori ignorat de mulțime. Totuși, omul a cărui scop este să ajungă sus, la limita cunoașterii nu este afectat de părerea lumii din jur. Acesta va căuta mereu adevărul, mânat de setea de cunoaștere, va găsi argumente și contraargumente pentru o ipoteză și va fi în stare să explice orice dintr-un domeniu oarecare.

În al doilea rând, nu trebuie ignorată și părerea eronată pe care o are omul de rând despre geniu: conform acestuia, un geniu este un om ce se naște cu acele cunoștințe, este predispus să afle răspunsuri așa, din nicăieri. De fapt, oricine poate deveni un geniu, totul ține de două lucruri: efor și înspirație. Orice talent va rămâne un grăunte într-un sol nefertil dacă nu este crescut, cultivat, educat, lucruri ce sunt imposibile de realizat fără inspirație și ambiție.

Astfel, geniul nu este o ființă divină: este un om care a reușit să părăsească găoacea mentalității limitate a mulțimii, s-a ambiționat și a învățat, pasionat de lucruri noi, mereu fiind însetat de cunoaștere. Pentru a deveni geniu nu trebuie să te naști predispus la ”condiția geniului”; trebuie să muncești din greu ca să poți atinge idealul – limita cunoașterii, ultima treaptă a scării…

Despre menirea artistului

În sens larg, un artist este un om creativ, capabil să producă frumusețea printr-o mișcare a peniței, a creionului sau a daltei. Totuși, nu toți cei care se consideră artiști sunt ceea ce pretend a fi.

Menirea unui artist este, în primul rând, de a crea frumosul. Inspirat din natură, lumea din jur, oameni sau o altă lucrare, artistul făurește ceva nou (autentic) sau ceva mai puțin nou (în cel mai rău caz, un plagiat). Totuși, nu doar capacitatea de a vedea frumosul în orice definește artistul. Pentru a fi în stare de a da naștere unei opera noi, acesta trebuie să dețină și alte două calități: determinarea și dragostea de a munci. Fără aceste două, actul creării nu mai are loc, rămânând un singur vis sau o idée în cap.

În al doilea rând, pentru a face parte din cercul geniilor creației, un artist trebuie să câștige simpatia publicului. Astfel, dacă un pictor va afișa un peisaj minunat în fața unui public ceva mai materialist lucrarea acestuia nu va fi apreciată sau pur și simplu trecută cu vederea. Însă dacă acest tablou va nimeri în fața unor firi sensibile, artistice, admirația sinceră față de pictură va fi exprimată în favoruri, recenzii sau poate chiar și un cumpărător (a nu se confunda, totuși, admiratorul cu snobul).

Totuși, nu toți artiștii sunt norocoși; majoritatea chiar se scufundă în uitare, cu tot cu operele lor, trecând neobservați pe lângă publicul din ce în ce mai dezinteresat de frumos și originalitate. O parte din artiști și-au câștigat faima abia după moarte (ca Vincent van Gogh, de exemplu), alții au fost iubiți din prima de către publicul larg, pentru că operele lor sunt cam mediocre, ușor accesibile majorității (cum ar fi Paulo Coelho). Alții nu mai cunosc faima decât într-un cerc restrâns, și totuși valoarea lor este incontestabilă.

În concluzie, artistul e menit să aibă o viață tumultoasă, plină de căderi și ascensiuni, uneori banale, uneori schimbătoare de soartă și alteori fatale. Cea mai mare aspirație a artistului este să fie acceptat, în cel mai rău caz, și recunoscut pentru talentul său – idealul oricărui creator. Totuși, pentru a ajunge la ținta propusă, artistul trebuie să fie capabil să câștige dragostea publicului, să aibă cele trei însușiri – determinarea, munca asiduă și imaginația bogată,  dar și capacitatea de a trece peste un eșec sau de a nu decădea după un succes. Astfel, menirea artistului este de a bucura prin frumos și de a lăsa în urma sa un tezaur cultural cât mai original…

Despre bătrânețe

Ca o etapă inevitabilă în viața omului, bătrânețea reprezintă începutul morții, sau mai exact moartea lentă, pe drumul căreia pierzi tot ce poți, revenind la prima etapă din viața ta – un copil neajutorat.

Personal, consider că bătrânețea e mai mult o stare a sufletului: dacă sufletul îți moare, cade pradă sentimentelor negative, fără capacitatea de a vedea un viitor, atunci îmbătrânești inevitabil, oricât de tânără nu ți-ar fi carnea; dacă îți asumi responsabilitatea pentru fericirea ta, muncești pentru a ajunge să ai ceea ce-ți dorești și te înconjori doar de oameni și lucruri ce-ți plac, atunci vârsta oaselor nu contează, pentru că ochii sclipesc ca la 20 de ani.

Frica de a îmbătrâni persistă la orice individ. Unei doamne îi este frică să îmbătrânească și în fiecare dimineață caută, înfrigurată, un fir alb sau o cută abia vizibilă pe frunte. Doamnei îi este frică să se urâțească, să nu mai fie atractivă pentru soțul ei. Un bărbat își privește neîncrezător părul, încercând să evite imaginea din oglindă ce-I arată un individ cu tâmplele pleșuve; îi este frică să devină slab. O adolescentă își examinează atent corpul, tresărind la fiecare centimetru în plus în talie sau apariție a imperfecțiunii pe corpul tânăr. Îi este frică să se transforme din larvă în future.

În primul rând, bătrânețea nu ține de vârsta fizică. O băbuță ce-și hrănește porumbeii de pe bancă se simte tânără, vioaie; în familie totul e bine, nepoții cresc cu zâmbetul pe buze, pisicile de acasă torc afectuos. Un tânăr cu chitara-n spate ce trece pe lângă este încruntat: termină facultatea și nu este sigur dacă are un viitor. Se simte singur și neputincios, atât de bătrân… Astfel, cine este bătrân? Doamna cu porumbeii, zâmbind zilei de azi sau tânărul sumbru, plecat în fața deznădejdii?

În al doilea rând, bătrânețea are și farmecul ei: respectul celor mai tineri, oferirea unui loc în tramvai, niște reduceri la anumite lucruri, o viață pașnică, zile întregi la dispoziție pentru a face ceea ce-ți aduce bucurie. Bătrânețea nu este doar un lucru rău, și nu neapărat un sfârșit. Dacă e privită de un pesimist, e începutul sfârșitului inevitabil. Dacă e privită de un optimist, e doar o nouă etapă a vieții, etapă dedicată doar propriei persoane.

Astfel, bătrânețea este o medalie cu două părți: pe una, cea mai întunecată, vezi neputința, frica, infirmitatea și poate nesiguranța zilei de mâine, frica de a dispărea pentru totdeauna. Pe partea cealaltă, luminoasă, bătrânețea este o vacanță continuă – fără teme, fără proiecte, fără șefi, fără muncă neplăcută – timp doar pentru tine, lucrurile ce-ți plac, plăcerile vieții și odihna binemeritată.

Despre altruism

Altruismul, o calitate demnă de admirație și din păcate rar întâlnită în societatea de astăzi, reprezintă o însușire nemăsurabil de frumoasă și importantă.

În primul rând, altruismul – capacitatea de a oferi ceva sau de a ajuta pe cineva fără a cere ceva în schimb este deseori trecut cu vederea. În societatea modernă, oamenii care ajută sau oferă ceva fără să ceară o ”plată” sunt priviți cu ochi iscoditori, deseori fiind considerați indivizi cu intenții ascunse. Astfel, numărul de oameni într-adevăr altruiști nu se cunoaște, deoarece o bună parte din populație este ”altruistă” cu  intenții ascunse (mișeii), bine mascate (politicienii) sau fără frica de a fi judecați pentru nelegiuirile sale provenite din actele de ”caritate” (biserica).

Pe de altă parte, altruismul este una dintre puținele calități pe care le admiră cei cu o conștiinșă curată, oameni ce ajută din inimă și tot din inimă apreciază eforturile depuse de către alții. Acte de altruism se întâmplă în fiecare zi  – în tramvai, când un somn oferă locul unei doamne mai în vărstă; în magazine, când un tânăr îi oferă domnișoarei de alături cutia de pe raftul al patrulea la care tânăra încerca să ajungă; la un concert, când băiețelul de 7 ani este ridicat pe umeri de unul mai mare, ca să poată vedea și el ce se întâmplă pe scenă. Din păcate, aceste acte de altruism sunt luate drept ”așa trebuie”, deseori trecute cu vederea de cei ce afirmă că ”în lumea asta nu mai există oameni ce să ofere ceva fără să ceară nimic în schimb”.

Personal, consider că cel mai mare altruism este să iubești. Doar prin iubire oferi tot ce ai mai bun fără să ceri nimic în schimb; ba mai mult, îți face o plăcere deosebită să vezi omul de lângă tine zâmbind, măgulit de acest sentiment măreț pe care îl oferi din toată inima. Din păcate, astăzi iubirea este deseori un sentiment corupt, josnic, dureros și totuși la fel de râvnit ca acum o mie de ani.

În concluzie, altruismul este o calitatea frumoasă, înălțătoare pentru un individ. Chiar dacă actele de altruism sunt trecute cu vederea, deseori drept ”așa trebuie și așa e normal să fie”,  aceste mici gesturi fac oamenii mai buni, mai atenți unii cu ceilalți. Altruismul fals va fi tot timpul depistat, gonit și detestat; în schimb, cel adevărat va fi căutat, admirat și păstrat. Și totuși, cel mai înălțător altruism se va găsi în iubire…

Despre gândire

Gândirea, una dintre puținele însușiri care ne ”diferențiază” de celelalte regnuri este deseori confundată cu rațiunea. Din păcate, o mare parte din subspecia Homo sapiens sapiens nu gândește, ci se rezumă la perceperea lumii doar prin intermediul instinctelor, astfel degradând înapoi la Homo sapiens neanderthaliensis.

În primul rând, gândirea este o activitate atribuită doar omului, ceea ce presupune o înaltă dezvoltare intelectuală, capacitate de a raționa, de a face legătură logică între un eveniment și o consecință, de a chibzui posibilitățile și șansa la succes. Astfel, gândirea reprezintă personalitatea omului și nivelul său de inteligență.

În al doilea rând, gândirea presupune o activitate permanentă, prin intermediul căreia omul cunoaște, se dezvoltă, creează. Din păcate, impactul unei societăți sau a unei puteri poate deregla acest mecanism: mass-media, care, de altfel, prezintă consumatorului ceea ce acesta-i cere; biserica, cunoscută și ca organ de spălare a creierului; un regim politic, ce ascunde adevărul și prezită publicului doar faptele și ideile pe care le vrea el. Astfel, o bună parte din populație fie e spălată pe creier, fie zombată, fie degradată de informațiile ”adevărate” și ”folositoare” oferite de cei trei paraziți ai societății.

În concluzie, consider că felul de a gândi la oameni diferă. O parte din populație încă mai gândește logic, rațional, nefiind infectată de  paraziții societății. Cealaltă – turma, există doar datorită televizorului, politicii și bisericii, în timp ce organul lor de gândire fie se atrofiază, fie se mută în alt loc, la fel de ”inteligent” ca și piatra din parc. Capacitatea de a gândi îi este caracteristică doar omului, ceea ce mă face să sper că oamenii mai au o șansă de a se dezvolta și de a scăpa de vrăjmașii rațiunii. Astfel, omenirea mai are o șansă de a crea un viitor frumos, adevărat și plin de cunoștințe pentru generațiile viitoare.

Despre fericire

Consider că fericirea este aspirația supremă a oricărui individ. Indiferent de religie, orientare sexuală, țel în viață sau mod de a gândi, omul va aspira la fericire și va încerca să o capete prin orice mijloace.

În primul rând, fericirea presupune multă muncă. Dacă vrei să devii medic, înveți anatomie la greu, cauți o facultate bună, cu perspectivă de a te angaja la instituția pe care ți-o dorești. Dacă aspiri să devii o mamă minunată, alegi cu grijă omul de care-ți vei lega viața, înveți din greșelile altora în ceea ce privește educarea unui copil, faci și  niște cursuri de psihologie. Dacă vrei să devii politician, înveți să minți și să calci peste corpuri și idealuri umane. Fericirea fără determinare e doar o iluzie.

În al doilea rând, fericirea este și  o chestier de noroc. Oricât de mult n-ai munci pentru a o obține, ar putea apărea ceva ce să îți zdruncine toată munca sau invers, să te ducă la un alt nivel sau direct la țintă, fără să depui prea mult efort. Astfel, un om de știință ce descoperă un nou mod efficient de tratare a unei boli până atunci incurabile poate să-și piardă fericirea în neacceptarea de către medicină a metodei sale de tratament. Pe de altă parte, o nefericită fără viitor își poate găsi binevoitorul într-o călătorie cu trenul sau un număr greșit de telefon.

Totuși, mulți oameni habar nu au ce i-ar putea face fericiți. Unii aspiră spre fericire fără să o cunoască, alții o obțin dar realizează prea târziu că, de fapt, lucrul acela minor era fericirea lor. O altă categorie se simt bine doar pierzând fericirea, și anume îți regăsesc liniștea și împăcarea cu ”soarta” în deplângerea fericirii pierdute.

În concluzie, fericirea constă din muncă și noroc, dar și din capacitatea de a recunoaște, printre multe alte lucruri, acel lucru ce poate transforma o viață de om într-un vis real. Totuși, nu trebuie neglijată și perioada de după găsire a fericirii: dacă se depune tot efortul ca acest sentiment să se păstreze, fericirea va dăinui în sufletul omului mult timp, poate și o viață întreagă; dacă este obținută și apoi neglijată, fericirea se poate transforma într-o banalitate sau dispărea cu totul, lăsând un loc pustiu în suflet.

De ce ai scrie un jurnal când (cât) ești tânăr

M-am întrebat de mai multe ori de ce am început să îmi notez gândurile în jurnal. Cel mai vechi datează din 2005, un carnețel mic, cu o copertă galbenă, spălăcită. Deschizându-l, nu văd nimic interesant, căci sunt notate evenimente gen ”azi am mâncat cireșe și m-am uitat la un film”. Și totuși, literele scrise inegal, undeva colțuros sau neîngrijit îmi reamintesc de o fetiță ce simțea nevoia să vorbească cu cineva.

 Astăzi, acel ”cineva” poartă numele de ”Dragă Nimeni”, dar scrisorile adresate lui sunt mult mai complexe, scrise în clipele triste, când gândurile nu merită să fie rostite cu voce tare. Scrisorile nu sunt trimise niciodată, acestea își duc veacul printre foile galbene ale unei condici cu coperți roșii. Literele au devenit rotunde, aranjate în rânduri drepte. Frazele s-au extins, ocupând pagini întregi. Carnețelul galben s-a pierdut undeva printre cărți demult uitate…

Adolescența este perioada schimbărilor radicale în interiorul unui individ. Acestea sunt de natură fizică, psihică, morală. Totuși, schimbările emoționale lasă o amprentă considerabilă. Deseori, adolescentul trece prin perioade negative, când lumea din jur se transformă într-un haos, când nici el nu știe ce se întâmplă cu el și cu oamenii din jur. Cineva își regăsește liniștea sufletească în cercul prietenilor, cineva – în jocurile online, altcineva – în vicii, dar mai sunt și romantici ce preferă să-și îngroape gândurile în foi pătate de cerneală. Acesta, din punctul meu de vedere, este cel mai sigur mod de a păstra amintirea unei perioade zbuciumate.

Un prim argument ar fi necesitatea unui spațiu intim pentru un individ ce trece prin marea schimbare. Un gând fugar, un sentiment abia născut, un eveniment marcant își regăsește urma în amintirile unui prieten căruia îi este relatată trăirea din acea clipă. Totuși, amintirea piere din gândul oamenilor, din gândul adolescentului în sine, astfel venind o zi când nici cea mai arzătoare dorință de a-și reaminti o clipă frumoasă nu poate să schimbe trecerea timpului și râul lui Lethe din mintea fiecăruia. Aici intervine jurnalul, spațiul în care amintirea este vie, scrisă în clipa trăirii, când sentimentele năvalnice fugeau înaintea literelor, fără ca cerneala să aibă vreo șansă să le ajungă din urmă.

Un alt argument ar fi descoperirea propriei personalități pe parcursul timpului, observarea trecerii din vârsta copilăriei în universul maturității. Deschizând un caiet vechi, omul se regăsește la vârsta datei din calendar, amintindu-și cât de naiv, trist, vesel, năzbâtios sau cuminte a fost cândva; și nu-i vine să creadă că el, cel ce a deschis caietul este același el mâna căruia a înșirat cuvinte pe filele care cândva au fost albe…

În concluzie, consider că un jurnal este o necesitate pentru cei ce vor să-și (re)cunoască propria personalitate; în primul rând, să observe evoluția individuală pe parcursul timpului și, în al doilea rând, să-și regăsească cele mai intime amintiri și gânduri ce au fost menite să fie relatate doar filelor galbene, mirosind a praf și vise al unui copil demult matur…

Despre atitudine

Atitudinea, ca o poziție al unui om în societate, reprezintă un element aparent neimportant, care are rolul de a influența multe evenimente, păreri sau chiar decizii substanțiale.

În primul rând, un om cu atitudine este plasat într-o anumită categorie de societate. Acesta își manifestă propriile idei și trăsături de caracter, prin atitudine atingându-și scopul. De altfel, un om ce ia atitudine este privit altfel de societate, căci reprezintă o verigă ce judecă și acționează, animând astfel evenimentele dintr-o comunitate.

În al doilea rând, atitudinea este una dintre acele trăsături ce dezvoltă caracterul, ce ajută omul să iasă din zona de confort, fiind astfel capabil să-și dezvăluie adevăratele calități. Un om inteligent, dar fără inițiativă este ușor eclipsat de unul mai puțin strălucit, dar un orator mai bun sau vânător de oportunități.

În concluzie, această trăsătură – atitudinea, este doar un pas în dezvoltarea unei persoane, atât pe plan intelectual, cât și pe cel moral. Deși este deseori confundată cu obrăznicia sau lipsa de tact, atitudinea este un element definitoriu în plasarea unui individ într-o anumită poziție în societate.

Despre artă și sensibilitate

Civilizația umană nu poate vorbi despre o cultură dacă nu deține cunoștințe vaste în domenii precum istoria, știința, arta, literatura.

În primul rând, consider că un om cult este un om sensibil: acesta diferențiază binele de rău, este capabil să înțeleagă sufletul altui om, este interesat să învețe cât mai mult și să se perfecționeze. Astfel, își păstrează întegritatea emoțională, devenind un individ echilibrat, inteligent și empatic față de cei din jur.

În al doilea rând, doar un om sensibil știe să creeze lucruri frumoase. Deși sensibilitatea este deseori luată în derâdere sau confundată cu slăbiciunea firii, aceasta face parte din sufletul oricărui creator. Muzica lui Beethoven ar fi, fără implicarea sensibilității, o simplă adunătură de note. Romanul ”Noaptea de Sânziene” de Mircea Eliade nu ar fi atât de tragic și uman dacă nu ar implica sensibilitatea creatorului. Michelangelo nu ar fi creat Pieta fără a transpune toată sensibilitatea sa în privirile statuii.

În concluzie, cultura și arta sunt elemente importante în dezvoltarea sensibilității umane. Acestea, pe de o parte, dezvoltă viziunea și lumea interioară a omului, deschizându-i setea de cunoaștere. Pe de altă parte, tot arta este cea care întruchipează toată sensibilitatea umană, fie ea transpusă într-un tablou, un pergament sau un colț de marmură.

Despre capacitatea de a alege între rațiune și pasiune

Dacă pentru cineva contează ce crede rațiunea, altcineva alege cu  inima. Oamenii sunt diferiți; emotivi sau mai puțin, răi, buni, pragmatici, mercantili sau indiferenți, toți se întâlnesc deseori cu problema alegerii.

În primul rând, omul niciodată nu este mulțumit de nimic, fie că e vorba de locul în care se află, munca pe care o face, oamenii ce-l înconjoară. Deseori intervin situații care necesită o decizie corectă, iar aici intervine problema rațiunii și a pasiunii. Astfel, omul trebuie să aleagă rațional, judecând conform normelor impuse de societate sau să aleagă cu inima, ignorând părerile altora și ghidându-se după propriile sentimente.

În al doilea rând, există și oameni care sunt capabili să combine ambele aspecte în luarea unei decizii. Aici intervine și personalitatea, alegerea care trebuie făcută, cât și capacitatea omului de a fi mai flexibil. Oamenii care pot găsi o cale de mijloc care să împace și pasiunea, și rațiunea sunt niște oameni fericiți: aceștia se apropie mult de ceea ce-și doresc în viață.

Astfel, capacitatea de a alege este una dificilă pentru oamenii care sunt extremiști – fie excesiv de raționali, fie sentimentali. Cei care știu să împace rațiunea și pasiunea în luarea unei decizii sunt oameni demni de admirație, care sunt capabili să trăiască o viață frumoasă datorită acestei trăsături – a compromisului și a lipsei de mândrie excesivă.

Despre ironie

Conform definiției din dex, ironia semnifică o atitudine batjocoritoare față de cineva sau ceva, zeflemea, persiflare. Într-o altă ordine de idei, aceasta este deseori atribuită oamenilor răutăcioși și celor care se consideră mai presus decât alții.

Ca o primă premisă, ironia se manifestă atunci când are loc un eveniment stupid sau o conversație cu o persoană care nu percepe niște lucruri esențiale, neștiința aceasta fiind luată în derâdere ”fină” de către ceilalți. Astfel, capacitatea de a lua peste picior anumiți oameni conferă o notă comică în anumite situații.

Pe de altă parte, se zice că ironia este specifică oamenilor slabi, care prin acest intermediu încearcă să pară mai presus decât alții pe plan social, intelectual, moral. Astfel, persoanele ironice nu sunt privite cu ochi buni de către comunitate, deseori deoarece sunt într-adevăr mai presus decât ceilalți, prin atitudinea lor zeflemitoare demonstrând că sunt mai inteligenți decât alții.

În concluzie, ironia este specifică oamenilor inteligenți care prin această atitudine ceează senzația de înfumurare. Totuși, a fi ironic nu este un lucru atât de rău: prin o persiflare discretă poate fi remediată o situație conflictuală și  transformată în glumă.

Despre însemnătatea cunoașterii istoriei

Societatea umană a cunoscut multe schimbări de-a lungul timpului. Civilizațiile s-au format, au înflorit, au dorit mai mult, au luptat, au decăzut. Acest process de naștere-moarte a civilizațiilor stă sub semnul istoriei, cuprinzând evenimente ce au dus la întâmplări fericite sau nefaste.

Ca o primă premisă, istoria înseamnă cunoaștere. Dintr-un eveniment major sau mai puțin petrecut acum câteva sute de ani omul modern poate învăța – căci se presupune că din greșeli învață. Astfel, cunoscând istoria pot fi evitate anumite evenimente similare din prezent sau o gestionare mai bună a unor conflicte care au avut exemple și în trecut. Din păcate însă, ființa umană este șireată și mereu însetată de putere și avuție; marile puteri nu vor să învețe din greșeli, repretând aceleași crime și luând aceleași greșeli majore care scghimbă soarta unui popor.

Pe de altă parte, istoria ne învață să ne cunoaștem natura noastră umană. Cunoscând personalități istorice și acțiunile acestora din trecut, ajungem să ne explorăm propriile adâncimi ale conștiinței, depistând aceleași ambiții, defecte, calități și gânduri. Datorită acestor comparații cu omenirea de ieri și omenirea de azi, putem influiența anumite lucruri astfel încât să aducem pace și să facem doar bine pentru noi și lumea înconjurătoare.

În concluzie, consider că istoria este un profesor care are în clasă două tipuri de elevi: primii sunt cei care învață materia profesorului, cunosc consecințele anumitor evenimente și totodată le ignoră, făcând parte din categoria oamenilor orbi și însetați după putere, indiferenți față de soarte semenilor. Ceilalți elevi aspiră să devină mai buni, se compară mereu cu personajele din trecut și depun o muncă asiduă pentru o schimbare, ajutând astfel lumea să devină mai bună și mai prielnică comunității din care fac parte.

Despre ideal

Idealul reprezintă cea mai mare aspirație a unui om, acesta tinzând spre îndeplinirea tuturor criteriilor pentru a ajunge la ținta propusă. Astfel, pentru ideal se duce o luptă de-o viață, deseori fiind implicat sacrificiul.

Pe de o parte, idealul variază de la un om la altul: cineva țintește spre recunoaștere mondială în domeniul științei, cineva își dorește să modeleze o altă persoană care să fie ”perfectă”, pentru altcineva idealul reprezintă pacea și liniștea în sânul familiei. Astfel, ființa umană tinde să atingă acel ideal, muncind, luptând și sacrificând multe pentru acesta.

Pe de altă parte, ajuns odată la țintă, omul poate suferi o dezamăgire: idealul pe care și l-a dorit atât de mult, odată atins, nu reprezintă mai nimic, tot farmecul evaporându-se odată cu lupta pentru atingerea scopului. Astfel, mulți oameni rămân debusolați în cazul în care-și ating idealul și realizează că, de fapt, nu s-au schimbat prea multe lucruri, că nu sunte fericiți pe deplin, că oarecum nu asta își doreau.

În concluzie, consider că atingerea idealului este o sarcină grea; acesta ia foarte mult timp, forță, sentiment, presupune implicare emoțională totală și sacrificare a multor lucruri și oameni. Odată atins, acesta se poate transforma în cenușă, devenind lipsit de importanță și inutil, ființa omenească fiind construită să aspire mereu la ceva mai mult…