Despre gelozie

Conform Dex, gelozia este un sentiment chinuitor și obsedant provocat de bănuiala sau certitudinea că ființa iubită este necredincioasă sau, mai rar, este sinonim cu invidia sau pizma. Astfel, geloza este considerată a fi un sentiment negativ din mai multe puncte de vedere.

În primul rând, gelozia sau mai bine zis, invidia, reprezintă incapacitatea individului de a accepta că altcineva are mai mult succes într-un domeniu, că este mai bun la ceva sau că duce o viață mai fericită. Gelozia este provocată de dorința de a fi nu mai prejos decât ceilalți, dorința de a excela sau de a fi mai sus într-un domeniu față de alți oameni.

În al doilea rând, gelozia este un sentiment distructiv într-o relație, mai ales dacă este nefondată. Aceasta apare, de obicei, din lipsa de încredere, ceea ce denotă o lipsă de comunicare între parteneri. Pe de altă parte, gelozia apare în urma unor acțiuni ale partenerului care duc la presupunerea că în viața acestuia poate să apară sau a apărut deja o altă persoană.

Drept urmare, gelozia este un sentiment negativ care afectează relațiile amoroase, ducând la numeroase certuri și neînțelegeri între parteneri, dar în același timp reprezintă dorința unui individ de a fi mai bun decât cei din jur, de a avea mai multe, de a fi admirat.

Despre bătrânețe

Ca o etapă inevitabilă în viața omului, bătrânețea reprezintă începutul morții, sau mai exact moartea lentă, pe drumul căreia pierzi tot ce poți, revenind la prima etapă din viața ta – un copil neajutorat.

Personal, consider că bătrânețea e mai mult o stare a sufletului: dacă sufletul îți moare, cade pradă sentimentelor negative, fără capacitatea de a vedea un viitor, atunci îmbătrânești inevitabil, oricât de tânără nu ți-ar fi carnea; dacă îți asumi responsabilitatea pentru fericirea ta, muncești pentru a ajunge să ai ceea ce-ți dorești și te înconjori doar de oameni și lucruri ce-ți plac, atunci vârsta oaselor nu contează, pentru că ochii sclipesc ca la 20 de ani.

Frica de a îmbătrâni persistă la orice individ. Unei doamne îi este frică să îmbătrânească și în fiecare dimineață caută, înfrigurată, un fir alb sau o cută abia vizibilă pe frunte. Doamnei îi este frică să se urâțească, să nu mai fie atractivă pentru soțul ei. Un bărbat își privește neîncrezător părul, încercând să evite imaginea din oglindă ce-I arată un individ cu tâmplele pleșuve; îi este frică să devină slab. O adolescentă își examinează atent corpul, tresărind la fiecare centimetru în plus în talie sau apariție a imperfecțiunii pe corpul tânăr. Îi este frică să se transforme din larvă în future.

În primul rând, bătrânețea nu ține de vârsta fizică. O băbuță ce-și hrănește porumbeii de pe bancă se simte tânără, vioaie; în familie totul e bine, nepoții cresc cu zâmbetul pe buze, pisicile de acasă torc afectuos. Un tânăr cu chitara-n spate ce trece pe lângă este încruntat: termină facultatea și nu este sigur dacă are un viitor. Se simte singur și neputincios, atât de bătrân… Astfel, cine este bătrân? Doamna cu porumbeii, zâmbind zilei de azi sau tânărul sumbru, plecat în fața deznădejdii?

În al doilea rând, bătrânețea are și farmecul ei: respectul celor mai tineri, oferirea unui loc în tramvai, niște reduceri la anumite lucruri, o viață pașnică, zile întregi la dispoziție pentru a face ceea ce-ți aduce bucurie. Bătrânețea nu este doar un lucru rău, și nu neapărat un sfârșit. Dacă e privită de un pesimist, e începutul sfârșitului inevitabil. Dacă e privită de un optimist, e doar o nouă etapă a vieții, etapă dedicată doar propriei persoane.

Astfel, bătrânețea este o medalie cu două părți: pe una, cea mai întunecată, vezi neputința, frica, infirmitatea și poate nesiguranța zilei de mâine, frica de a dispărea pentru totdeauna. Pe partea cealaltă, luminoasă, bătrânețea este o vacanță continuă – fără teme, fără proiecte, fără șefi, fără muncă neplăcută – timp doar pentru tine, lucrurile ce-ți plac, plăcerile vieții și odihna binemeritată.

Despre altruism

Altruismul, o calitate demnă de admirație și din păcate rar întâlnită în societatea de astăzi, reprezintă o însușire nemăsurabil de frumoasă și importantă.

În primul rând, altruismul – capacitatea de a oferi ceva sau de a ajuta pe cineva fără a cere ceva în schimb este deseori trecut cu vederea. În societatea modernă, oamenii care ajută sau oferă ceva fără să ceară o ”plată” sunt priviți cu ochi iscoditori, deseori fiind considerați indivizi cu intenții ascunse. Astfel, numărul de oameni într-adevăr altruiști nu se cunoaște, deoarece o bună parte din populație este ”altruistă” cu  intenții ascunse (mișeii), bine mascate (politicienii) sau fără frica de a fi judecați pentru nelegiuirile sale provenite din actele de ”caritate” (biserica).

Pe de altă parte, altruismul este una dintre puținele calități pe care le admiră cei cu o conștiinșă curată, oameni ce ajută din inimă și tot din inimă apreciază eforturile depuse de către alții. Acte de altruism se întâmplă în fiecare zi  – în tramvai, când un somn oferă locul unei doamne mai în vărstă; în magazine, când un tânăr îi oferă domnișoarei de alături cutia de pe raftul al patrulea la care tânăra încerca să ajungă; la un concert, când băiețelul de 7 ani este ridicat pe umeri de unul mai mare, ca să poată vedea și el ce se întâmplă pe scenă. Din păcate, aceste acte de altruism sunt luate drept ”așa trebuie”, deseori trecute cu vederea de cei ce afirmă că ”în lumea asta nu mai există oameni ce să ofere ceva fără să ceară nimic în schimb”.

Personal, consider că cel mai mare altruism este să iubești. Doar prin iubire oferi tot ce ai mai bun fără să ceri nimic în schimb; ba mai mult, îți face o plăcere deosebită să vezi omul de lângă tine zâmbind, măgulit de acest sentiment măreț pe care îl oferi din toată inima. Din păcate, astăzi iubirea este deseori un sentiment corupt, josnic, dureros și totuși la fel de râvnit ca acum o mie de ani.

În concluzie, altruismul este o calitatea frumoasă, înălțătoare pentru un individ. Chiar dacă actele de altruism sunt trecute cu vederea, deseori drept ”așa trebuie și așa e normal să fie”,  aceste mici gesturi fac oamenii mai buni, mai atenți unii cu ceilalți. Altruismul fals va fi tot timpul depistat, gonit și detestat; în schimb, cel adevărat va fi căutat, admirat și păstrat. Și totuși, cel mai înălțător altruism se va găsi în iubire…

Despre iluzie

Imaginile ce se topesc în zare, ducând cu ele toate tristețile, visele, dorințele, amintirile sunt niște iluzii. Ființe neînsuflețite, atât de dragi, atât de dureroase, atât de dulci și  atât de inaccesibile…

Din punctul meu de vedere, iluzia este o imagine vizuală care reprezintă ascunzișul fiecărui om. Aceasta se regăsește în visare, fie ea nocturnă sau cu ochii deschiși. Iluzia, astfel, creează acea stare de liniște în suflet, portretizând cele mai sincere dorințe și cele mai frumoase aspirații ale omului.

Pe de altă parte, iluzia poate fi o experiență dureroasă dacă privește viața omului în afara visării. Astfel, deziluzionarea cu privire la un om, un lucru, o situație vine foarte repede, fiind alimentată, de altfel, de gândurile ce au trecut din planul imaginație în cel al realității. O iubire se va sfârși tragic dacă obiectul adorației nu este precum acel creat de o iluzie în interiorul sufletului. O persoană va fi privită cu alți ochi dacă nu s-a ridicat la așteptările altcuiva, aceste ”așteptări” fiind alimentate de aceeași iluzie trecută în planul realului.

Astfel, iluzia este o stare nemaipomenit de plăcută, care induce cele mai frumoase amintiri, imagini ideale despre oameni și scena perfectă a vieții de zi cu zi. Totuși, partea cealaltă a medaliei prevestește doar durere; sufletul omului este un diamant fragil, care de la o simplă atingere se poate transforma în pulbere. De aceea e foarte dificil, pentru unii, să înțeleagă că iluzia este din domeniul imaginarului și că nu trebuie aplicată în viața reală…

Despre frumos

Lumea ce ne înconjoară, ochii plini de iubire a mamei, lătratul fericit al cânelui văzându-și stăpânul, mâinile calde a iubitului tău îmbrățișându-ți singurătatea, zâmbetul larg al prietenilor tăi, sunetul mării, prima zăpadă, căderea melancolică a frunzelor… frumosul este peste tot, dar în primul rând în suflet.

Pe de o parte, frumosul este un concept despre tot ceea ce ne provoacă plăcere vizuală, auditivă, fizică sau dă naștere sentimentelor ce ne fac inima să bată mai tare. Astfel, frumosul este deseori raportat la preferințele fiecăruia. De exemplu, pentru cineva Country road in Provence by night va avea un impact puternic asupra percepției despre artă; pentru altcineva, va fi doar un tablou reprezentând un copac în noapte și atât.

Pe de altă parte, ideea de frumos este una dintre singurele care nu poate fi impusă sau copiată. Dacă unei persoane îi plac trandafirii și cineva îi aduce argument că sunt urâți, aceasta oricum va continua să admire florile cu spini. Dacă cineva se preface că-i place un anumit gen de muzică doar pentru a impresiona un prieten, aceasta sfârșește prin a-și impune această preferință, ascultând muzica respectivă fără a primi vreo satisfacție.

În opinia mea, ideea despre frumos este una dintre puținele care poate fi copiată sau impusă unui om. Fiecare are propria viziune despre un anumit lucru, deși în ultima perioadă se observă trendul de a considera frumos tot ceea ce-i la modă, fie că e un scriitor, o trupă sau o femeie ce a trecut prin nenumărate operații chirurgicale. Astfel, societatea își asumă rolul de imitatori, considerând că e frumos ceva anume doar pentru că un grup de critici au considerat așa (deseori, aceștia nefiind sinceri cu propria percepție despre frumos, dar fiind bine plătiți pentru minciună…).

În concluzie, frumosul este și va rămâne o percepție diferită de la om la om. Totodată, în societate se observă o creștere deranjantă a oamenilor ce se lasă influiențați de părerea cuiva și consider că ”e frumos” și ”le place” ceea ce, de fapt, nu le produce nicio satisfacție. Și totuși, ideea despre frumos nu poate fi impusă în subconștientul omului; văzând ceva ce nu-i place, acesta va fi cel puțin indiferent în interiorul său; văzând un lucru minunat în concepția sa, acesta-și va simți, cum se zice în popor, ”sufletul tresărind de bucurie”…

Despre frică

Instinctul de frică există la toate speciile de animale, acesta fiind unul dintre instinctele de apărare. Frica poate fi de mai multe feluri, morală, psihică, indusă, însă cea mai cumplită este frică de a muri.

Pe de o parte, frica este un instinct normal, specific majorității fințelor vii. Aceasta se manifestă în momente cruciale, precum în fața unei consecințe sau în fața morții. Există și frici nefondate sau exagerate, numite fobii: frica de apă, frica de întuneric, frica de înălțimi. Acestea apar în urma unor traume din copilărie sau reies din anumite întâmplări și discuții cu oamenii.

Pe de altă parte, frica poate fi deseori indusă – de o persoană, de convingerile cuiva, de un regim politic, de gânduri paranoice sau de amintiri și întâmplări din trecut legate de subiectul respectiv. Astfel, aceasta este o frica nefondată pe instinct, ci mai mult pe spălare de creier sau lipsa gândirii raționale. De exemplu, în evul mediu era indusă frica de zeul suprem, care pedepsea pe cel ce nu asculta de poruncile acestuia. De altfel, omul din evul mediu nu avea nevoie de dovezi de existență sau prezența acelui zeu ca să fie sigur că ceea ce i se induce este adevărat. În liniștea interioară, omul făcea și chibzuia totul pornind de la o singură premisă – voi fi pedepsit. Dintr-o de frică nefondată se nasc și alte cusururi  – lașitatea,  frustrarea, lingușirea, minciuna.

În concluzie, consider că frica este un sentiment normal pentru orice ființă vie, deoarece aceasta înștiințează de apariția unui pericol ce deseori poate costa viața, onoarea, libertatea. Pe de altă parte, inducerea fricii este o tactică deseori folosită împotriva mulțimii pentru a oferi putere anumitor cercuri sociale, astfel inducând oamenii în panică și făcându-i supuși și dezinteresați de propria valoare intelectuală.

Despre durere

Durerea este una dintre acele sentimente cunoscute oricui. Fie că e fizică, psihică, emoțională, aceasta urmărește orice om, ca o umbră. Câteodată este eclipsată de fericire sau este ignorată de cel pe care-l urmărește, însă într-o clipă prielnică dă de știre că e acolo, alături, eternă.

Ca o primă instanță, durerea este o parte esențială în viața noastră. De exemplu, aceasta este și un bun salvator: în cazul în care îți rănești corpul, durerea se instaurează imediat, dând de știre că ceva nu e bine și că trebuie de întreprins niște măsuri. Alteori, durerea poate fi greu de localizat – în cazul unor traume psihice sau emoționale. În acest caz, nimeni nu poate da un leac împotriva ei; o inimă rănită doare, chiar dacă continuă să pompeze sânge; o amintire oribilă va apărea în coșmaruri, chiar dacă creierul continuă să funcționeze; o imagine ce induce doar disperare va continua să doară, chiar dacă ochii pot distinge și alte culori, figuri, oameni…

În al doilea rând, fără durere nu am putea face diferență între ce ne place și ce nu. Nu am putea diferenția lucrurile plăcute de cele neplăcute, persoanele care ne sunt alături și ne ajută (care merită să fie iubite) de persoanele care au trădat odată sau au rănit; acestea nu merită timpul și sentimente frumoase. Fără durere, nu am învăța niciodată din greșeli. Dacă acestea nu ar provoca suferințe, am continua să facem același gafe, adică nu am învăța să gestionăm anumite probleme fără jertfe în plus sau am continua să ne comportăm stupid și imatur cu anumiți oameni.

În concluzie, consider că durerea e un sentiment important pentru un om. Pe de o parte, aceasta dă de știre dacă ceva nu merge bine, dacă trebuie corectat sau revizuit. Pe de altă parte, durerea are menirea de a ne ajuta să diferențiem ceea ce e bine pentru noi și ceea ce nu e, astfel învățându-ne să apreciem ceea ce avem. Oricum, aceasta are un rol important pentru ființa umană, făcând parte din viața de zi cu zi.

Despre dor

Cuvânt intraductibil în alte limbi, dorul este un sentiment aparte, specific creației populare românești și aproape de sufletul omului necăjit.

Pe de o parte, dorul semnifică melancolia, deznădejdea și uneori, spleenul (un alt termen intraductibil, de data aceasta din engleză). Totuși, diferența între dor și melancolie este că dorul e mai… trist. Pe când melancolia presupune un grad de părere de rău asupra unui eveniment/om/întâmplare din trecut, dorul e ceva diferit – melancolia deznădăjduită, mistuitoare după cineva/ceva.

Pe de altă parte, acest sentiment nu poate fi simțit de oamenii mercantili și interesați doar de prezent. Aceștia nu păstrează amintiri și relații, ci se axează doar pe propria persoană, situația materială și socială, fără a arunca vre-o privire spre trecut. Astfel, sentimentul de dor nu le este cunoscut, sau încearcă să-l evite, deoarece acesta ar fi, aparent, un sentiment pentru cei slabi. Și totuși, ce om puternic nu a simțit dorul de patrie, de codru verde, de o noapte caldă de vară, de buzele ei roșii, catifelate?…

Astfel, dorul este un sentiment puternic și tipic naturii umane, mai ales sufletelor sensibile ce își păstrează trecutul într-o cutie ferecată, pe care o redeschid pentru a se bucura sau plânge, sau a duce dorul cuiva…

Despre iubire

Iubirea, cel mai frumos și mai cântat sentiment din lume, presupune un atașament fizic și intelectual față de o altă persoană, cu atât mai râvnit cu cât acea persoană este mai greu de cucerit și cu atât mai dulce cu cât persoana iubită îți împărtășește sentimentele.

În opinia mea, iubirea se cultivă. Aceasta nu apare spontan, din nicăieri; personal, nu cred în iubire la prima vedere. Iubirea nu este un sentiment trivial, aceasta are nevoie de timp, atenție și respect pentru a apărea. Astfel, în primul rând te îndrăgostești de personalitatea omului – oricât de bine nu ar arăta, acesta nu poate fi iubit dacă are o personalitate deranjantă pentru omul care îl simpatizează. După urmează atașarea față de fizic și mai târziu, de inteligență (în cazul în care contează pentru cineva și în cazul în care persoana respectivă o deține).

Pe de altă parte, acest sentiment nu poate fi ținut în frâu. Deschisă sau într-o frământare interioară, iubirea va ajunge să-l sufoce pe cel iubit sau pe cel ce iubește – dar asta doar în cazul în care sentimentul este într-adevăr puternic. La fel, iubirea este un sentiment care rănește cel mai mult. Un cuvânt spus nelalocul lui sau un gest nepotrivit pot schimba o idilă într-un război cu multe pierderi pentru ambele părți. De aceea, consider că iubirea anume se cultivă, are nevoie de timp pentru a crește și pentru a deveni una trainică; necunoscând persoana de alături, neștiind ce-i place, ce-i displace, ce-l face fericit și ce-l rănește, cât și concepțiile acestuia asupra anumitor lucruri, iubirea nu va ajunge să fie una desăvârșită. Dacă lipsesc și anumite ”chestii de tactică”, precum diplomația, respectul și arta de a asculta și de a înțelege, relația nu va ține mult, fie alterându-se pe parcurs, fie dizolvându-se cu totul.

Astfel, iubirea este un sentiment măreț, crescut cu grijă și protejat de inimile ce sunt capabile să simtă orice coardă din sufletul persoanei iubite; totuși, nu trebuie neglijat și faptul că iubirea este o forță distructivă, care nefiind tratată corect se transformă într-o mare dezamăgire și lasă urme în suflet incompatibile cu menținerea echilibrului sufletesc.