Despre destinul cărții tipărite într-o societate digitalizată

Cărțile tipărite reprezintă o idee care mai are puțin și moare... sau nu? Părereile sunt împărțite. Destinul acestor mici lumi, ascunse printre foi îngălbenite, este unul tragic: s-a vărsat mult sânge pentru a le da viață, se varsă la fel de mult sânge pentru a le pune capăt. Totuși, cărțile tipărite sunt un lucru necesar în ziua de azi.

În primul rând, o carte reprezintă o sursă de informație – nu neapărat o informație științifică ce se poate modifica, ci o informație eternă: un roman istoric, unde evenimentele sunt văzute prin ochii unui personaj. Informația poate fi o rețetă tradițională de mâncăruri tipice unei regiuni, rețete ce sunt modificate mereu, uneori ajungându-se la pierderea originii acestora.

În al doilea rând, o carte tipărită este o formă de relaxare. Deși în epoca noastră, a unei societăți digitalizate, este mai ușor să îți descarci un fișier tip pdf pe telefon sau pe tabletă, o carte tipărită, reală, are mai mult farmec. Nu obosește ochii la fel de mult, filele sunt plăcute la atingere, iar mirosul de cerneală este un miros drag multor oameni. În plus, cred că o carte are mai mult farmec dacă este citită în format tipărit și nu digital.

În consecință, consider că destinul cărților tipărite este unul incert: deși reprezintă o sursă de informație, cartea de azi nu mai este privită cu același respect ca acum un secol. Totuși, există o speranță: un anumit procent de oameni preferă, din varii motive, varianta tipărită și nu cea digitală. Drept urmare, destinul unei cărți tipărite depinde de echilibrul dintre oamenii ce vor să meargă în pas cu tehnologia și cei ce sunt mai nostalgici.

Despre geniu

Omul de geniu este considerat omul ce stă pe ultima treaptă de pe scara cunoașterii. Deținând un intelect superior omului de rând, geniul nu se încadrează nici într-o categorie socială, devenind un model, un idol chiar pentru cei care sund deschiși spre ceva nou.

În primul rând, condiția geniului este una mizeră: ridicându-se din întuneric, sărăcie și răutate, acesta este deseori ignorat de mulțime. Totuși, omul a cărui scop este să ajungă sus, la limita cunoașterii nu este afectat de părerea lumii din jur. Acesta va căuta mereu adevărul, mânat de setea de cunoaștere, va găsi argumente și contraargumente pentru o ipoteză și va fi în stare să explice orice dintr-un domeniu oarecare.

În al doilea rând, nu trebuie ignorată și părerea eronată pe care o are omul de rând despre geniu: conform acestuia, un geniu este un om ce se naște cu acele cunoștințe, este predispus să afle răspunsuri așa, din nicăieri. De fapt, oricine poate deveni un geniu, totul ține de două lucruri: efor și înspirație. Orice talent va rămâne un grăunte într-un sol nefertil dacă nu este crescut, cultivat, educat, lucruri ce sunt imposibile de realizat fără inspirație și ambiție.

Astfel, geniul nu este o ființă divină: este un om care a reușit să părăsească găoacea mentalității limitate a mulțimii, s-a ambiționat și a învățat, pasionat de lucruri noi, mereu fiind însetat de cunoaștere. Pentru a deveni geniu nu trebuie să te naști predispus la ”condiția geniului”; trebuie să muncești din greu ca să poți atinge idealul – limita cunoașterii, ultima treaptă a scării…