Despre gândire

Gândirea, una dintre puținele însușiri care ne ”diferențiază” de celelalte regnuri este deseori confundată cu rațiunea. Din păcate, o mare parte din subspecia Homo sapiens sapiens nu gândește, ci se rezumă la perceperea lumii doar prin intermediul instinctelor, astfel degradând înapoi la Homo sapiens neanderthaliensis.

În primul rând, gândirea este o activitate atribuită doar omului, ceea ce presupune o înaltă dezvoltare intelectuală, capacitate de a raționa, de a face legătură logică între un eveniment și o consecință, de a chibzui posibilitățile și șansa la succes. Astfel, gândirea reprezintă personalitatea omului și nivelul său de inteligență.

În al doilea rând, gândirea presupune o activitate permanentă, prin intermediul căreia omul cunoaște, se dezvoltă, creează. Din păcate, impactul unei societăți sau a unei puteri poate deregla acest mecanism: mass-media, care, de altfel, prezintă consumatorului ceea ce acesta-i cere; biserica, cunoscută și ca organ de spălare a creierului; un regim politic, ce ascunde adevărul și prezită publicului doar faptele și ideile pe care le vrea el. Astfel, o bună parte din populație fie e spălată pe creier, fie zombată, fie degradată de informațiile ”adevărate” și ”folositoare” oferite de cei trei paraziți ai societății.

În concluzie, consider că felul de a gândi la oameni diferă. O parte din populație încă mai gândește logic, rațional, nefiind infectată de  paraziții societății. Cealaltă – turma, există doar datorită televizorului, politicii și bisericii, în timp ce organul lor de gândire fie se atrofiază, fie se mută în alt loc, la fel de ”inteligent” ca și piatra din parc. Capacitatea de a gândi îi este caracteristică doar omului, ceea ce mă face să sper că oamenii mai au o șansă de a se dezvolta și de a scăpa de vrăjmașii rațiunii. Astfel, omenirea mai are o șansă de a crea un viitor frumos, adevărat și plin de cunoștințe pentru generațiile viitoare.

Despre inteligență

Se zice că omul se naște cu un anumit grad de inteligență – ”inteligență nativă” în termeni psihologici. Întrebarea este dacă aceasta se păstrează și pe parcursul vieții, nealimentată de surse de informare și formare?

Pe de o parte, inteligența clasifică oamenii în intelectuali sau mai puțin. Astfel, o persoană cultă, care nu se mulțumește doar cu inteligența dată de ”mama natură”, care pe tot parcursul vieții se informează despre tot și își formează anumite viziuni asupra unor lucruri, concepte și principii devine, în ochii oamenilor din jur, un ”inteligent” în sensul denotative al cuvântului.

Pe de altă parte, inteligența în sine nu constă doar în acumularea de cunoștințe, ci și gestionarea lor, crearea propriului mod de gândire după meditații complexe. Un om bine informat nu este neapărat inteligent: acesta poate avea un rezervor de stocare a informației, dar nu și un aparat de gestionare a acesteia.

Astfel, inteligența nu se măsoară doar în cantitatea de cunoștințe acumulate; nefiind analizate, acestea rămân simple informații  utile sau mai puțin, nepersonalizate și reci. Inteligența în sine constă în capacitatea de înțelegere a informațiilor și crearea unor păreri personale despre ceva anume, păreri bazate pe concepte logice și raționale. De altfel, termenul de ”inteligență natală” s-ar putea să nu fie atât de abstract pe cât pare…

Despre libertate

Omul se naște liber – cel puțin așa crede el. Libertatea lui însă este influiențată de mulți factori, precum regiunea din care provine, regimul politic, orientarea religioasă, educația în familie și mentalitatea societății din care face parte.

Pe de o parte, consider că libertatea este un termen deseori folosit greșit. Astfel, libertatea nu presupune indiferența față de normele morale; la fel, aceasta nu presupune nici anarhie, nesupunere totală față de lege. Libertatea înseamnă alegerea dorită de tine, cu implicarea răspunderii pentru faptele proprii. Un ucigaș are libertatea de a ucide, dar acesta va răspunde în fața legii pentru crima comisă.

Pe de altă parte, libertatea presupune gândirea sinceră, necenzurată, acest fenomen numindu-se ”libertate de exprimare”. Deși într-un mare număr de țări acest fenomen este rar întâlnit – datorită regimurilor politice, zombării religioase sau minților încuiate, libertatea există în interiorul unor persoane inteligente. Astfel, oricât de mult nu s-ar interzice în exterior, libertatea d gândire, cea din interior, nu poate fi subjugată niciodată.

În concluzie, libertatea presupune exprimarea propriilor sentimente, păreri, acțiuni. Totuși, acestea presupun și o răspundere, ceea ce face libertatea mai puțin credibilă pentru cei care nu înțeleg esența acestui concept. La fel, libertatea (de gândire mai ales) nu poate fi subjugată: chiar dacă aceasta se manifestă drept supunere în exterior, în interior va rămâne aceeași, indiferentă față de factorul ce nu vine din interior.

Despre glorie

În istoria omenirii se întâlnesc multe personalități care au avut fapte mărețe sau mai puțin în numele unui singur lucru – în numele gloriei.

În primul rând, gloria este deseori obținută prin forță sau înșelătorie. Astfel, aheii au obținut gloria prin înșelăciune, intrând pe porțile Troiei într-un cal de lemn, iar mărețele Cruciade ascundeau în spate distrugeri a civilizațiilor și impunere a creștinismul la popoarele păgâne. Într-o situație precum acestea, gloria era spălată în sânge, cu victime inutile și distrugeri serioase, totul pentru niște cauze stupide – fuga unei femei cu amantul sau ambiția de a ”răspândi lumină” celora care nu aveau nevoie de ea.

În al doilea rând, obținută prin corectitudine și fapte într-adevăr mărețe, gloria merită să fie atribuită celor mai ”neînsemnați” oameni sau fapte. Un simplu pompier este un om ce merită toată admirația; acesta salvează sute de vieți, punându-și propria persoană în pericol.  Un asistent social ce are grijă de mai mulți copii orfani, gândindu-se la viața și bunăstarea lor este la fel un om demn de toată admirația.

În concluzie, consider că gloria este un concept deseori pus pe seama unor întâmplări sau indivizi care au obținut-o prin acte meschine sau metode mai puțin umane. În schimb, în viața de zi cu zi există atâția oameni care merită toată admirația pentru ceea ce fac. Astfel, gloria se găsește în fapte mici, făcute din iubire, care deseori trec neobservate…

Despre faptă și consecință

Orice acțiune nu am întreprinde, este firesc că va avea loc și o reacțiune. Principiile vieții indică faptul că nimic nu trece fără o consecință. Fie că e o faptă bună, un cuvânt usturător la adresa unui om influient, fie o vaza preferată a mamei spartă de tine, toate lucrurile și acțiunile noastre au o urmare.

Pe de o parte, consecința faptelor bune nu se observă tot timpul. De altfel, asta e natura omului: să țină minte ce e rău și să uite de binele făcut. Un copil va ține minte toată viața cum i-a fost refuzată o mașinuță sub pomul de Crăciun. Același copil va uită însă că părinții îl îmbracă în fiecare zi cu haine potrivite, au grijă să nu ducă lipsă de hrană sănătoasă, îi aleg cele mai bune școli și îi oferă un acoperiș deasupra capului. Astfel, consecințele unei fapte bune deseori nu sunt vizibile – fie trecute cu vederea, fie ignorate, fie atribuite altor fapte sau împrejurări. În schimb consecința unei fapte rele va aprea imediat, câteodată având proporții catastrofale sau pe aproape.

Pe de altă parte, fapta și consecința sunt lucruri normale într-o comunitate; acestea permit omului să socializeze, să se dezvolte, să învețe din greșeli, să raționeze. Fără neatenția troienilor Calul Troian nu ar fi putut ajunge în cetate. Fără trădarea lui Iuda, Iisus nu ar fi fost răstignit (și, conform Bibliei, Iuda a plătit această faptă din plin!). Fără exterminarea pisicilor în Europa nu ar fi izbucnit ciuma bubonică pe o arie atât de mare, devastând omenirea.

În concluzie, orice faptă are o consecință pe măsura sa. Din punctul meu de vedere, consecințele au un rol important în formarea individului: aceasta îl pune față în față cu realitatea, învățându-l să judece și să gestioneze problemele create de propria mână.

Astfel, orice faptă este urmată de o consecință. Dacă în cazul faptelor bune consecințele trec deseori neobservate, în cazul celor rele consecințele sunt deseori nefaste, astfel implicând persoana respectivă în frumosul act de a gândi. Pe lângă acest aspect, normalitatea societății este dată anume de înlănțuirea faptelor, urmate de consecințe.

Despre dreptate

Deseori combătută și falsificată, dreptatea rămâne a fi una dintre bazele morale a unei persoane. Astfel, dreptatea apare ca salvatorul suprem pentru cei ce o caută și ca cel mai temut călău pentru cei ce se ascund de ea.

În primul rând, cum zice un proverb rusesc, ” fiecare are propriul său adevăr”; dacă pentru cineva dreptatea, deci adevărul înseamnă un anumit set de idei și acțiuni, pentru altul dreptatea e cu totul altfel. Perceperea dreptății diferă de la individ la individ, influiențată de anumiți factori precum educația, religia, înclinațiile spre anumite lucruri, anturajul, felul de a gândi și emoțiile.

În al doilea rând, dreptatea nu este tot timpul dreaptă. Deseori este fie combătută, fie falsificată, fie transformată în nedreptate. Acest lucru se datorează oamenirii, în special dorinței de a evita o eventuală pedeapsă pentru dreptate sau pentru a face pe altcineva nefericit alterând realitatea. Astfel, în lume există atâtea nedreptăți încât mulți oameni își pierd curajul și motivația de a afla ceva; totuși, există și cei care continuă să lupte, să îndure orice și să ajungă, până la urmă, la descoperirea dreptății.

Din punctul meu de vedere, în orice situație ”nedreaptă” există și dreptate, deoarece dreptatea nu poate fi pură niciodată. Chiar dacă aparent nedreptatea e făcută intenționat, fără motiv, există totuși o fărâmă de vină a celuia care pledează nevinovat și supărat că ”nu se face dreptate”.

În concluzie, dreptatea este un element necesar în viața omului. Totuși, acesta nu știe să lupte pentru ea, deseori căzând pradă disperării, încercând să o falsifice, să o inventeze sau altereze doar pentru a-i servi drept scut împotriva urmărilor acțiunilor sale.

Despre caracter

Carcaterul este una dintre puținele lucruri ce ne diferențiază ca personalități și în același timp ne face pe toți la fel. Din păcate, caracterul deseori lipsește la o anumită categorie de oameni, cunoscuți drept ”turmă”.

În primul rând, caracterul  persupune manifestarea modului de comportament, de gândire și de acționare a omului. Când auzim despre ”un om cu caracter” presupunem o personalitate, o entitate umană ce-și manifestă într-un mod rațional sentimentele, cugetă și  acționează în conformitate cu principiile și gândurile sale. Astfel, acesta se evidențiază prin anumite trăsături, care deseori sunt admirate, însă există și caractere ce prezintă trăsături negative.

În al doilea rând, această parte importantă din personalitate este ușor influiențabilă. Deseori, un om cu character puternic, ferm în convingerile sale, rațional, poate cădea pradă unor lichele, care prin șiretlic și manipulare pot induce anumite lucruri și idei, pe care victim le tratează drept rezultatul muncii sale. Astfel, un om strălucit, un caracter puternic poate deveni o simplă jucărie în mâna unor infami – care, de altfel, demonstrează deținerea unor calități impresionante, capabile să distrugă integritatea omului.

În concluzie, caracterul este nelipsit la orice individ: fie este mai slab conturat – și atunci omul devine oița din turmă, fie este puternic – astfel rezultând o personalitate. Totuși, caracterul este un element extrem de fragil, deoarece poate fi modificat de alți factori umani, câteodată devenind o schimbare pozitivă și deseori una negativă. În schimb, acesta poate fi modelat – cu ajutorul rațiunii, logicii, ideilor noi și al anturajului potrivit.