Despre împlinirea unui vis

Un subiect însiropat: împlinirea unui vis. Cine mai crede în așa ceva în ziua de astăzi? Fetițele cu jurnale despre iubire nefericită la 1* ani, bătrâni singuratici, oameni nebuni?

În primul rând, împlinirea viselor face parte din domeniul fabulosului – un tărâm fantastic ce se numește Țara tuturor posibilităților. Astfel, visul este deseori confundat cu un țel: primul este o idée fixă și irealizabilă, al doilea este un concept care poate fi văzut în toată splendoarea sa doar prin muncă asiduă și abia după trecerea a câtorva zeci de ani buni.

În al doilea rând, ideea de vis a spulberat multe vieți. Așteptările au devenit iluzii, iluziile dezamăgiri și apoi a urmat moartea spiritului. Împlinirea visului e o simplă metodă de eutanasiere a realității. Visând cu ochii deschiși lumea devine alta, așteptările altele, oamenii alții și când vine clipa reîntoarcerii pe pământ tot ce rămâne e doar regretful și o durere surdă în interior. Și sunetul de gol în tâmple.

În concluzie, împlinirea visului e doar o teorie. În realitate, aceasta fie se confundă cu împlinirea unui țel – pentru care, de altfel, se muncește din greu, se accept realitatea și se luptă. Visul, în schimb, e doar o umbră care bucură într-o amiază fierbinte de iulie și devine o mantie de durere și melancolie odată cu apusul soarelui…

Despre geniu

Omul de geniu este considerat omul ce stă pe ultima treaptă de pe scara cunoașterii. Deținând un intelect superior omului de rând, geniul nu se încadrează nici într-o categorie socială, devenind un model, un idol chiar pentru cei care sund deschiși spre ceva nou.

În primul rând, condiția geniului este una mizeră: ridicându-se din întuneric, sărăcie și răutate, acesta este deseori ignorat de mulțime. Totuși, omul a cărui scop este să ajungă sus, la limita cunoașterii nu este afectat de părerea lumii din jur. Acesta va căuta mereu adevărul, mânat de setea de cunoaștere, va găsi argumente și contraargumente pentru o ipoteză și va fi în stare să explice orice dintr-un domeniu oarecare.

În al doilea rând, nu trebuie ignorată și părerea eronată pe care o are omul de rând despre geniu: conform acestuia, un geniu este un om ce se naște cu acele cunoștințe, este predispus să afle răspunsuri așa, din nicăieri. De fapt, oricine poate deveni un geniu, totul ține de două lucruri: efor și înspirație. Orice talent va rămâne un grăunte într-un sol nefertil dacă nu este crescut, cultivat, educat, lucruri ce sunt imposibile de realizat fără inspirație și ambiție.

Astfel, geniul nu este o ființă divină: este un om care a reușit să părăsească găoacea mentalității limitate a mulțimii, s-a ambiționat și a învățat, pasionat de lucruri noi, mereu fiind însetat de cunoaștere. Pentru a deveni geniu nu trebuie să te naști predispus la ”condiția geniului”; trebuie să muncești din greu ca să poți atinge idealul – limita cunoașterii, ultima treaptă a scării…

Despre ideal

Idealul reprezintă cea mai mare aspirație a unui om, acesta tinzând spre îndeplinirea tuturor criteriilor pentru a ajunge la ținta propusă. Astfel, pentru ideal se duce o luptă de-o viață, deseori fiind implicat sacrificiul.

Pe de o parte, idealul variază de la un om la altul: cineva țintește spre recunoaștere mondială în domeniul științei, cineva își dorește să modeleze o altă persoană care să fie ”perfectă”, pentru altcineva idealul reprezintă pacea și liniștea în sânul familiei. Astfel, ființa umană tinde să atingă acel ideal, muncind, luptând și sacrificând multe pentru acesta.

Pe de altă parte, ajuns odată la țintă, omul poate suferi o dezamăgire: idealul pe care și l-a dorit atât de mult, odată atins, nu reprezintă mai nimic, tot farmecul evaporându-se odată cu lupta pentru atingerea scopului. Astfel, mulți oameni rămân debusolați în cazul în care-și ating idealul și realizează că, de fapt, nu s-au schimbat prea multe lucruri, că nu sunte fericiți pe deplin, că oarecum nu asta își doreau.

În concluzie, consider că atingerea idealului este o sarcină grea; acesta ia foarte mult timp, forță, sentiment, presupune implicare emoțională totală și sacrificare a multor lucruri și oameni. Odată atins, acesta se poate transforma în cenușă, devenind lipsit de importanță și inutil, ființa omenească fiind construită să aspire mereu la ceva mai mult…

Despre condiția omului în lume

Ce reprezintă, de fapt, așa-zisa ”condiție”? Statutul social, importanța într-un anumit domeniu sau lumea interioară, manifestată prin arta de a crea sau distruge totul în jur?

În primul rând, rostul în lume nu este ceva cu ce te naști. Este o muncă asiduă din primele clipe din viața conștientă, încadrarea în societate, găsirea aptitudinilor și dezvoltarea acestora. Astfel, omul își găsește rostul în viață. Ce-i drept, mulți o iau în direcția greșită, ignorându-și sentimentele, capacitățile, hobbyurile din motive mercantile sau din snobism, devenind astfel oameni ”la locul lor” în ochii celorlalți și niște ratați în propria percepție despre viață.

În al doilea rând, dacă se presupune alegerea drumului cel bun, condiția omului are nevoie de o schimbare permanentă. Odată ajuns la vârful piramidei, omul tide să se relaxeze și să pună punct aspirațiilor și muncii asidue, uitând că prăbușirea de la o înălțime mai mare este mult mai dureroasă decât urcarea tuturor treptelor până acolo. Astfel, ființa umană tinde să uite că nu există niciodată o limită, că toată viața constă din urcarea unor trepte interminabile.

În concluzie, condiția omului în lume se manifestă prin munca depusă de acesta pentru ajungerea la un anumit nivel; cineva își urmează calea, cineva își ratează viața alegând drumul greșit. Totuși, pentru cei ce au ales calea cea drepată există un alt pericol: pericolul de a uita de unde vin și de a înceta să mai urce, ratându-și astfel viața.