Despre speranță

Speranța, prin definiție, este un sentiment de încredere că totul va fi bine în ceea ce privește o acțiune, o dorință, o reușită. Astfel, natura umană are nevoie de speranță pentru a excela în momentele în care totul pare a fi pierdut.

În primul rând, datorită speranței mulți oameni reușesc să meargă mai departe. Deseori, acțiunile nu aduc direct spre țel, deoarece dacă este aleasă o cale dificilă mereu vor apărea impedimente, care uneori par a fi de nedepășit. Se întâmplă ca în unele situații omul să nu mai poată face nimic, iar atunci îi rămâne doar speranța, care, de altfel, ridică mult moralul și ajută la vederea luminii din față, lumină care, de fapt, duce la rezolvarea problemei.

În al doilea rând, speranța poate fi privită și ca o formă de consolare; în situațiile în care nimic nu mai depinde de om și nimic nu mai poate fi făcut, speranța este acel element care menține integritatea psihologică și morală a individului sau reprezintă consolarea de care are nevoie natura umană.

În consecință, speranța joacă un rol important în ceea ce privește ridicarea moralului unui om: pe de o parte, aceasta reprezintă motivația necesară în clipele dificile și pe de altă parte, speranța este un factor psihologic de consolare în situațiile în care (aparent) nu mai există nicio ieșire.

Despre bătrânețe

Ca o etapă inevitabilă în viața omului, bătrânețea reprezintă începutul morții, sau mai exact moartea lentă, pe drumul căreia pierzi tot ce poți, revenind la prima etapă din viața ta – un copil neajutorat.

Personal, consider că bătrânețea e mai mult o stare a sufletului: dacă sufletul îți moare, cade pradă sentimentelor negative, fără capacitatea de a vedea un viitor, atunci îmbătrânești inevitabil, oricât de tânără nu ți-ar fi carnea; dacă îți asumi responsabilitatea pentru fericirea ta, muncești pentru a ajunge să ai ceea ce-ți dorești și te înconjori doar de oameni și lucruri ce-ți plac, atunci vârsta oaselor nu contează, pentru că ochii sclipesc ca la 20 de ani.

Frica de a îmbătrâni persistă la orice individ. Unei doamne îi este frică să îmbătrânească și în fiecare dimineață caută, înfrigurată, un fir alb sau o cută abia vizibilă pe frunte. Doamnei îi este frică să se urâțească, să nu mai fie atractivă pentru soțul ei. Un bărbat își privește neîncrezător părul, încercând să evite imaginea din oglindă ce-I arată un individ cu tâmplele pleșuve; îi este frică să devină slab. O adolescentă își examinează atent corpul, tresărind la fiecare centimetru în plus în talie sau apariție a imperfecțiunii pe corpul tânăr. Îi este frică să se transforme din larvă în future.

În primul rând, bătrânețea nu ține de vârsta fizică. O băbuță ce-și hrănește porumbeii de pe bancă se simte tânără, vioaie; în familie totul e bine, nepoții cresc cu zâmbetul pe buze, pisicile de acasă torc afectuos. Un tânăr cu chitara-n spate ce trece pe lângă este încruntat: termină facultatea și nu este sigur dacă are un viitor. Se simte singur și neputincios, atât de bătrân… Astfel, cine este bătrân? Doamna cu porumbeii, zâmbind zilei de azi sau tânărul sumbru, plecat în fața deznădejdii?

În al doilea rând, bătrânețea are și farmecul ei: respectul celor mai tineri, oferirea unui loc în tramvai, niște reduceri la anumite lucruri, o viață pașnică, zile întregi la dispoziție pentru a face ceea ce-ți aduce bucurie. Bătrânețea nu este doar un lucru rău, și nu neapărat un sfârșit. Dacă e privită de un pesimist, e începutul sfârșitului inevitabil. Dacă e privită de un optimist, e doar o nouă etapă a vieții, etapă dedicată doar propriei persoane.

Astfel, bătrânețea este o medalie cu două părți: pe una, cea mai întunecată, vezi neputința, frica, infirmitatea și poate nesiguranța zilei de mâine, frica de a dispărea pentru totdeauna. Pe partea cealaltă, luminoasă, bătrânețea este o vacanță continuă – fără teme, fără proiecte, fără șefi, fără muncă neplăcută – timp doar pentru tine, lucrurile ce-ți plac, plăcerile vieții și odihna binemeritată.

Despre fericire

Consider că fericirea este aspirația supremă a oricărui individ. Indiferent de religie, orientare sexuală, țel în viață sau mod de a gândi, omul va aspira la fericire și va încerca să o capete prin orice mijloace.

În primul rând, fericirea presupune multă muncă. Dacă vrei să devii medic, înveți anatomie la greu, cauți o facultate bună, cu perspectivă de a te angaja la instituția pe care ți-o dorești. Dacă aspiri să devii o mamă minunată, alegi cu grijă omul de care-ți vei lega viața, înveți din greșelile altora în ceea ce privește educarea unui copil, faci și  niște cursuri de psihologie. Dacă vrei să devii politician, înveți să minți și să calci peste corpuri și idealuri umane. Fericirea fără determinare e doar o iluzie.

În al doilea rând, fericirea este și  o chestier de noroc. Oricât de mult n-ai munci pentru a o obține, ar putea apărea ceva ce să îți zdruncine toată munca sau invers, să te ducă la un alt nivel sau direct la țintă, fără să depui prea mult efort. Astfel, un om de știință ce descoperă un nou mod efficient de tratare a unei boli până atunci incurabile poate să-și piardă fericirea în neacceptarea de către medicină a metodei sale de tratament. Pe de altă parte, o nefericită fără viitor își poate găsi binevoitorul într-o călătorie cu trenul sau un număr greșit de telefon.

Totuși, mulți oameni habar nu au ce i-ar putea face fericiți. Unii aspiră spre fericire fără să o cunoască, alții o obțin dar realizează prea târziu că, de fapt, lucrul acela minor era fericirea lor. O altă categorie se simt bine doar pierzând fericirea, și anume îți regăsesc liniștea și împăcarea cu ”soarta” în deplângerea fericirii pierdute.

În concluzie, fericirea constă din muncă și noroc, dar și din capacitatea de a recunoaște, printre multe alte lucruri, acel lucru ce poate transforma o viață de om într-un vis real. Totuși, nu trebuie neglijată și perioada de după găsire a fericirii: dacă se depune tot efortul ca acest sentiment să se păstreze, fericirea va dăinui în sufletul omului mult timp, poate și o viață întreagă; dacă este obținută și apoi neglijată, fericirea se poate transforma într-o banalitate sau dispărea cu totul, lăsând un loc pustiu în suflet.

Despre iluzie

Imaginile ce se topesc în zare, ducând cu ele toate tristețile, visele, dorințele, amintirile sunt niște iluzii. Ființe neînsuflețite, atât de dragi, atât de dureroase, atât de dulci și  atât de inaccesibile…

Din punctul meu de vedere, iluzia este o imagine vizuală care reprezintă ascunzișul fiecărui om. Aceasta se regăsește în visare, fie ea nocturnă sau cu ochii deschiși. Iluzia, astfel, creează acea stare de liniște în suflet, portretizând cele mai sincere dorințe și cele mai frumoase aspirații ale omului.

Pe de altă parte, iluzia poate fi o experiență dureroasă dacă privește viața omului în afara visării. Astfel, deziluzionarea cu privire la un om, un lucru, o situație vine foarte repede, fiind alimentată, de altfel, de gândurile ce au trecut din planul imaginație în cel al realității. O iubire se va sfârși tragic dacă obiectul adorației nu este precum acel creat de o iluzie în interiorul sufletului. O persoană va fi privită cu alți ochi dacă nu s-a ridicat la așteptările altcuiva, aceste ”așteptări” fiind alimentate de aceeași iluzie trecută în planul realului.

Astfel, iluzia este o stare nemaipomenit de plăcută, care induce cele mai frumoase amintiri, imagini ideale despre oameni și scena perfectă a vieții de zi cu zi. Totuși, partea cealaltă a medaliei prevestește doar durere; sufletul omului este un diamant fragil, care de la o simplă atingere se poate transforma în pulbere. De aceea e foarte dificil, pentru unii, să înțeleagă că iluzia este din domeniul imaginarului și că nu trebuie aplicată în viața reală…

Despre copilărie

Fiind copii, ne doream să creștem cât mai reprede, să devenim ”ca ei”, să mergem la școală, să ieșim afară când vrem, să ne petrecem serile târzii la o ceașcă de cafea cu prietenii. Acum, la vârsta maturității, privim cu melancolie spre copiii ce se joacă în nisip. La fel ca noi, își doresc să ajungă cât mai reprede maturi; la fel ca noi, vor privi alții copii jucându-se cu aceeași melancolie…

În primul rând, copilăria a fost și va rămâne tărâmul tuturor viselor și a descoperirilor. Coronițele din păr, jocul de-a mijatca prin te miri ce văgăuni, altercațiile cu alți copiii pentru o jucărie, fuga nebună pe pajiști, câinii vecinului lătrând, prinzându-ne la furat cireșe… Câte și mai câte lucruri frumoase s-au întâmplat atunci! Și cu câtă indiferență le tratam; cât de mult visam să devenim maturi, să scăpăm de grija părintească și de toate acele reguli apparent stupide. Astăzi, de exemplu, mi-aș fi dorit să pot sta cu mama la făcut plăcinte; sau să alerg prin pădurea de la țară, văzând în fiecare copac un personaj mitologic, auzind fiecare asără cântând ca o zână fermecată, așteptând să fie eliberată de mine, marea eroină… și cât de trist mă privește felinarul din geam! La fel de bătrân, cu capul aplecat, la fel de trist și déjà indiferent. Ca mine…

În al doilea rând, copilăria, din punct de vedere al formării individului, este etapa învățării de la zero, etapa formării caracterului și a dezvoltării anumitor aptitudini. Această etapă este influiențată de mai mulți factori: familia, cercul social, informația oferită, educația, dezvoltarea anumitor aptitudini, găsirea hobbyurilor și a predispunerilor spre știință sau artă. Un copil educat într-o familie unde părinții acordă destulă atenție și investesc bani și timp pentru a-i arăta cât de frumoasă și mare este lumea va crește un individ intelligent, bine informat, cu deschidere spre multe domenii. O familie în care copilul este ținut din scurt, mereu izolat de semenii săi, obligat să facă ceva, va crește un individ fricos, complexat, frustrat. Astfel, foarte mult contează implicarea părinților în formarea copilului; în dependență de aceștia, copilăria va fi o amintire frumoasă sau un coșmar.

În concluzie, copilăria este cea mai frumoasă și cea mai ușoară etapă a vieții, când ai totul pus pe masă, doar să vrei să întinzi mâna. Pe de altă parte, aceasta este o perioadă influiențată foarte mult de oamenii de care ești înconjurat. Oricum, aceasta rămâne a fi timpul demult pierdut, în căutarea căruia nimeni nu a reușit să pornească; nu poți ajunge timpul, și nici copilul care acum câțiva zeci de ani avea zâmbetul tău…