Despre împlinirea unui vis

Un subiect însiropat: împlinirea unui vis. Cine mai crede în așa ceva în ziua de astăzi? Fetițele cu jurnale despre iubire nefericită la 1* ani, bătrâni singuratici, oameni nebuni?

În primul rând, împlinirea viselor face parte din domeniul fabulosului – un tărâm fantastic ce se numește Țara tuturor posibilităților. Astfel, visul este deseori confundat cu un țel: primul este o idée fixă și irealizabilă, al doilea este un concept care poate fi văzut în toată splendoarea sa doar prin muncă asiduă și abia după trecerea a câtorva zeci de ani buni.

În al doilea rând, ideea de vis a spulberat multe vieți. Așteptările au devenit iluzii, iluziile dezamăgiri și apoi a urmat moartea spiritului. Împlinirea visului e o simplă metodă de eutanasiere a realității. Visând cu ochii deschiși lumea devine alta, așteptările altele, oamenii alții și când vine clipa reîntoarcerii pe pământ tot ce rămâne e doar regretful și o durere surdă în interior. Și sunetul de gol în tâmple.

În concluzie, împlinirea visului e doar o teorie. În realitate, aceasta fie se confundă cu împlinirea unui țel – pentru care, de altfel, se muncește din greu, se accept realitatea și se luptă. Visul, în schimb, e doar o umbră care bucură într-o amiază fierbinte de iulie și devine o mantie de durere și melancolie odată cu apusul soarelui…

Despre bătrânețe

Ca o etapă inevitabilă în viața omului, bătrânețea reprezintă începutul morții, sau mai exact moartea lentă, pe drumul căreia pierzi tot ce poți, revenind la prima etapă din viața ta – un copil neajutorat.

Personal, consider că bătrânețea e mai mult o stare a sufletului: dacă sufletul îți moare, cade pradă sentimentelor negative, fără capacitatea de a vedea un viitor, atunci îmbătrânești inevitabil, oricât de tânără nu ți-ar fi carnea; dacă îți asumi responsabilitatea pentru fericirea ta, muncești pentru a ajunge să ai ceea ce-ți dorești și te înconjori doar de oameni și lucruri ce-ți plac, atunci vârsta oaselor nu contează, pentru că ochii sclipesc ca la 20 de ani.

Frica de a îmbătrâni persistă la orice individ. Unei doamne îi este frică să îmbătrânească și în fiecare dimineață caută, înfrigurată, un fir alb sau o cută abia vizibilă pe frunte. Doamnei îi este frică să se urâțească, să nu mai fie atractivă pentru soțul ei. Un bărbat își privește neîncrezător părul, încercând să evite imaginea din oglindă ce-I arată un individ cu tâmplele pleșuve; îi este frică să devină slab. O adolescentă își examinează atent corpul, tresărind la fiecare centimetru în plus în talie sau apariție a imperfecțiunii pe corpul tânăr. Îi este frică să se transforme din larvă în future.

În primul rând, bătrânețea nu ține de vârsta fizică. O băbuță ce-și hrănește porumbeii de pe bancă se simte tânără, vioaie; în familie totul e bine, nepoții cresc cu zâmbetul pe buze, pisicile de acasă torc afectuos. Un tânăr cu chitara-n spate ce trece pe lângă este încruntat: termină facultatea și nu este sigur dacă are un viitor. Se simte singur și neputincios, atât de bătrân… Astfel, cine este bătrân? Doamna cu porumbeii, zâmbind zilei de azi sau tânărul sumbru, plecat în fața deznădejdii?

În al doilea rând, bătrânețea are și farmecul ei: respectul celor mai tineri, oferirea unui loc în tramvai, niște reduceri la anumite lucruri, o viață pașnică, zile întregi la dispoziție pentru a face ceea ce-ți aduce bucurie. Bătrânețea nu este doar un lucru rău, și nu neapărat un sfârșit. Dacă e privită de un pesimist, e începutul sfârșitului inevitabil. Dacă e privită de un optimist, e doar o nouă etapă a vieții, etapă dedicată doar propriei persoane.

Astfel, bătrânețea este o medalie cu două părți: pe una, cea mai întunecată, vezi neputința, frica, infirmitatea și poate nesiguranța zilei de mâine, frica de a dispărea pentru totdeauna. Pe partea cealaltă, luminoasă, bătrânețea este o vacanță continuă – fără teme, fără proiecte, fără șefi, fără muncă neplăcută – timp doar pentru tine, lucrurile ce-ți plac, plăcerile vieții și odihna binemeritată.

Despre fericire

Consider că fericirea este aspirația supremă a oricărui individ. Indiferent de religie, orientare sexuală, țel în viață sau mod de a gândi, omul va aspira la fericire și va încerca să o capete prin orice mijloace.

În primul rând, fericirea presupune multă muncă. Dacă vrei să devii medic, înveți anatomie la greu, cauți o facultate bună, cu perspectivă de a te angaja la instituția pe care ți-o dorești. Dacă aspiri să devii o mamă minunată, alegi cu grijă omul de care-ți vei lega viața, înveți din greșelile altora în ceea ce privește educarea unui copil, faci și  niște cursuri de psihologie. Dacă vrei să devii politician, înveți să minți și să calci peste corpuri și idealuri umane. Fericirea fără determinare e doar o iluzie.

În al doilea rând, fericirea este și  o chestier de noroc. Oricât de mult n-ai munci pentru a o obține, ar putea apărea ceva ce să îți zdruncine toată munca sau invers, să te ducă la un alt nivel sau direct la țintă, fără să depui prea mult efort. Astfel, un om de știință ce descoperă un nou mod efficient de tratare a unei boli până atunci incurabile poate să-și piardă fericirea în neacceptarea de către medicină a metodei sale de tratament. Pe de altă parte, o nefericită fără viitor își poate găsi binevoitorul într-o călătorie cu trenul sau un număr greșit de telefon.

Totuși, mulți oameni habar nu au ce i-ar putea face fericiți. Unii aspiră spre fericire fără să o cunoască, alții o obțin dar realizează prea târziu că, de fapt, lucrul acela minor era fericirea lor. O altă categorie se simt bine doar pierzând fericirea, și anume îți regăsesc liniștea și împăcarea cu ”soarta” în deplângerea fericirii pierdute.

În concluzie, fericirea constă din muncă și noroc, dar și din capacitatea de a recunoaște, printre multe alte lucruri, acel lucru ce poate transforma o viață de om într-un vis real. Totuși, nu trebuie neglijată și perioada de după găsire a fericirii: dacă se depune tot efortul ca acest sentiment să se păstreze, fericirea va dăinui în sufletul omului mult timp, poate și o viață întreagă; dacă este obținută și apoi neglijată, fericirea se poate transforma într-o banalitate sau dispărea cu totul, lăsând un loc pustiu în suflet.

Despre artă și sensibilitate

Civilizația umană nu poate vorbi despre o cultură dacă nu deține cunoștințe vaste în domenii precum istoria, știința, arta, literatura.

În primul rând, consider că un om cult este un om sensibil: acesta diferențiază binele de rău, este capabil să înțeleagă sufletul altui om, este interesat să învețe cât mai mult și să se perfecționeze. Astfel, își păstrează întegritatea emoțională, devenind un individ echilibrat, inteligent și empatic față de cei din jur.

În al doilea rând, doar un om sensibil știe să creeze lucruri frumoase. Deși sensibilitatea este deseori luată în derâdere sau confundată cu slăbiciunea firii, aceasta face parte din sufletul oricărui creator. Muzica lui Beethoven ar fi, fără implicarea sensibilității, o simplă adunătură de note. Romanul ”Noaptea de Sânziene” de Mircea Eliade nu ar fi atât de tragic și uman dacă nu ar implica sensibilitatea creatorului. Michelangelo nu ar fi creat Pieta fără a transpune toată sensibilitatea sa în privirile statuii.

În concluzie, cultura și arta sunt elemente importante în dezvoltarea sensibilității umane. Acestea, pe de o parte, dezvoltă viziunea și lumea interioară a omului, deschizându-i setea de cunoaștere. Pe de altă parte, tot arta este cea care întruchipează toată sensibilitatea umană, fie ea transpusă într-un tablou, un pergament sau un colț de marmură.

Despre frumos

Lumea ce ne înconjoară, ochii plini de iubire a mamei, lătratul fericit al cânelui văzându-și stăpânul, mâinile calde a iubitului tău îmbrățișându-ți singurătatea, zâmbetul larg al prietenilor tăi, sunetul mării, prima zăpadă, căderea melancolică a frunzelor… frumosul este peste tot, dar în primul rând în suflet.

Pe de o parte, frumosul este un concept despre tot ceea ce ne provoacă plăcere vizuală, auditivă, fizică sau dă naștere sentimentelor ce ne fac inima să bată mai tare. Astfel, frumosul este deseori raportat la preferințele fiecăruia. De exemplu, pentru cineva Country road in Provence by night va avea un impact puternic asupra percepției despre artă; pentru altcineva, va fi doar un tablou reprezentând un copac în noapte și atât.

Pe de altă parte, ideea de frumos este una dintre singurele care nu poate fi impusă sau copiată. Dacă unei persoane îi plac trandafirii și cineva îi aduce argument că sunt urâți, aceasta oricum va continua să admire florile cu spini. Dacă cineva se preface că-i place un anumit gen de muzică doar pentru a impresiona un prieten, aceasta sfârșește prin a-și impune această preferință, ascultând muzica respectivă fără a primi vreo satisfacție.

În opinia mea, ideea despre frumos este una dintre puținele care poate fi copiată sau impusă unui om. Fiecare are propria viziune despre un anumit lucru, deși în ultima perioadă se observă trendul de a considera frumos tot ceea ce-i la modă, fie că e un scriitor, o trupă sau o femeie ce a trecut prin nenumărate operații chirurgicale. Astfel, societatea își asumă rolul de imitatori, considerând că e frumos ceva anume doar pentru că un grup de critici au considerat așa (deseori, aceștia nefiind sinceri cu propria percepție despre frumos, dar fiind bine plătiți pentru minciună…).

În concluzie, frumosul este și va rămâne o percepție diferită de la om la om. Totodată, în societate se observă o creștere deranjantă a oamenilor ce se lasă influiențați de părerea cuiva și consider că ”e frumos” și ”le place” ceea ce, de fapt, nu le produce nicio satisfacție. Și totuși, ideea despre frumos nu poate fi impusă în subconștientul omului; văzând ceva ce nu-i place, acesta va fi cel puțin indiferent în interiorul său; văzând un lucru minunat în concepția sa, acesta-și va simți, cum se zice în popor, ”sufletul tresărind de bucurie”…

Despre durere

Durerea este una dintre acele sentimente cunoscute oricui. Fie că e fizică, psihică, emoțională, aceasta urmărește orice om, ca o umbră. Câteodată este eclipsată de fericire sau este ignorată de cel pe care-l urmărește, însă într-o clipă prielnică dă de știre că e acolo, alături, eternă.

Ca o primă instanță, durerea este o parte esențială în viața noastră. De exemplu, aceasta este și un bun salvator: în cazul în care îți rănești corpul, durerea se instaurează imediat, dând de știre că ceva nu e bine și că trebuie de întreprins niște măsuri. Alteori, durerea poate fi greu de localizat – în cazul unor traume psihice sau emoționale. În acest caz, nimeni nu poate da un leac împotriva ei; o inimă rănită doare, chiar dacă continuă să pompeze sânge; o amintire oribilă va apărea în coșmaruri, chiar dacă creierul continuă să funcționeze; o imagine ce induce doar disperare va continua să doară, chiar dacă ochii pot distinge și alte culori, figuri, oameni…

În al doilea rând, fără durere nu am putea face diferență între ce ne place și ce nu. Nu am putea diferenția lucrurile plăcute de cele neplăcute, persoanele care ne sunt alături și ne ajută (care merită să fie iubite) de persoanele care au trădat odată sau au rănit; acestea nu merită timpul și sentimente frumoase. Fără durere, nu am învăța niciodată din greșeli. Dacă acestea nu ar provoca suferințe, am continua să facem același gafe, adică nu am învăța să gestionăm anumite probleme fără jertfe în plus sau am continua să ne comportăm stupid și imatur cu anumiți oameni.

În concluzie, consider că durerea e un sentiment important pentru un om. Pe de o parte, aceasta dă de știre dacă ceva nu merge bine, dacă trebuie corectat sau revizuit. Pe de altă parte, durerea are menirea de a ne ajuta să diferențiem ceea ce e bine pentru noi și ceea ce nu e, astfel învățându-ne să apreciem ceea ce avem. Oricum, aceasta are un rol important pentru ființa umană, făcând parte din viața de zi cu zi.

Despre dor

Cuvânt intraductibil în alte limbi, dorul este un sentiment aparte, specific creației populare românești și aproape de sufletul omului necăjit.

Pe de o parte, dorul semnifică melancolia, deznădejdea și uneori, spleenul (un alt termen intraductibil, de data aceasta din engleză). Totuși, diferența între dor și melancolie este că dorul e mai… trist. Pe când melancolia presupune un grad de părere de rău asupra unui eveniment/om/întâmplare din trecut, dorul e ceva diferit – melancolia deznădăjduită, mistuitoare după cineva/ceva.

Pe de altă parte, acest sentiment nu poate fi simțit de oamenii mercantili și interesați doar de prezent. Aceștia nu păstrează amintiri și relații, ci se axează doar pe propria persoană, situația materială și socială, fără a arunca vre-o privire spre trecut. Astfel, sentimentul de dor nu le este cunoscut, sau încearcă să-l evite, deoarece acesta ar fi, aparent, un sentiment pentru cei slabi. Și totuși, ce om puternic nu a simțit dorul de patrie, de codru verde, de o noapte caldă de vară, de buzele ei roșii, catifelate?…

Astfel, dorul este un sentiment puternic și tipic naturii umane, mai ales sufletelor sensibile ce își păstrează trecutul într-o cutie ferecată, pe care o redeschid pentru a se bucura sau plânge, sau a duce dorul cuiva…