Despre geniu

Omul de geniu este considerat omul ce stă pe ultima treaptă de pe scara cunoașterii. Deținând un intelect superior omului de rând, geniul nu se încadrează nici într-o categorie socială, devenind un model, un idol chiar pentru cei care sund deschiși spre ceva nou.

În primul rând, condiția geniului este una mizeră: ridicându-se din întuneric, sărăcie și răutate, acesta este deseori ignorat de mulțime. Totuși, omul a cărui scop este să ajungă sus, la limita cunoașterii nu este afectat de părerea lumii din jur. Acesta va căuta mereu adevărul, mânat de setea de cunoaștere, va găsi argumente și contraargumente pentru o ipoteză și va fi în stare să explice orice dintr-un domeniu oarecare.

În al doilea rând, nu trebuie ignorată și părerea eronată pe care o are omul de rând despre geniu: conform acestuia, un geniu este un om ce se naște cu acele cunoștințe, este predispus să afle răspunsuri așa, din nicăieri. De fapt, oricine poate deveni un geniu, totul ține de două lucruri: efor și înspirație. Orice talent va rămâne un grăunte într-un sol nefertil dacă nu este crescut, cultivat, educat, lucruri ce sunt imposibile de realizat fără inspirație și ambiție.

Astfel, geniul nu este o ființă divină: este un om care a reușit să părăsească găoacea mentalității limitate a mulțimii, s-a ambiționat și a învățat, pasionat de lucruri noi, mereu fiind însetat de cunoaștere. Pentru a deveni geniu nu trebuie să te naști predispus la ”condiția geniului”; trebuie să muncești din greu ca să poți atinge idealul – limita cunoașterii, ultima treaptă a scării…

Despre artă și sensibilitate

Civilizația umană nu poate vorbi despre o cultură dacă nu deține cunoștințe vaste în domenii precum istoria, știința, arta, literatura.

În primul rând, consider că un om cult este un om sensibil: acesta diferențiază binele de rău, este capabil să înțeleagă sufletul altui om, este interesat să învețe cât mai mult și să se perfecționeze. Astfel, își păstrează întegritatea emoțională, devenind un individ echilibrat, inteligent și empatic față de cei din jur.

În al doilea rând, doar un om sensibil știe să creeze lucruri frumoase. Deși sensibilitatea este deseori luată în derâdere sau confundată cu slăbiciunea firii, aceasta face parte din sufletul oricărui creator. Muzica lui Beethoven ar fi, fără implicarea sensibilității, o simplă adunătură de note. Romanul ”Noaptea de Sânziene” de Mircea Eliade nu ar fi atât de tragic și uman dacă nu ar implica sensibilitatea creatorului. Michelangelo nu ar fi creat Pieta fără a transpune toată sensibilitatea sa în privirile statuii.

În concluzie, cultura și arta sunt elemente importante în dezvoltarea sensibilității umane. Acestea, pe de o parte, dezvoltă viziunea și lumea interioară a omului, deschizându-i setea de cunoaștere. Pe de altă parte, tot arta este cea care întruchipează toată sensibilitatea umană, fie ea transpusă într-un tablou, un pergament sau un colț de marmură.

Despre libertate

Omul se naște liber – cel puțin așa crede el. Libertatea lui însă este influiențată de mulți factori, precum regiunea din care provine, regimul politic, orientarea religioasă, educația în familie și mentalitatea societății din care face parte.

Pe de o parte, consider că libertatea este un termen deseori folosit greșit. Astfel, libertatea nu presupune indiferența față de normele morale; la fel, aceasta nu presupune nici anarhie, nesupunere totală față de lege. Libertatea înseamnă alegerea dorită de tine, cu implicarea răspunderii pentru faptele proprii. Un ucigaș are libertatea de a ucide, dar acesta va răspunde în fața legii pentru crima comisă.

Pe de altă parte, libertatea presupune gândirea sinceră, necenzurată, acest fenomen numindu-se ”libertate de exprimare”. Deși într-un mare număr de țări acest fenomen este rar întâlnit – datorită regimurilor politice, zombării religioase sau minților încuiate, libertatea există în interiorul unor persoane inteligente. Astfel, oricât de mult nu s-ar interzice în exterior, libertatea d gândire, cea din interior, nu poate fi subjugată niciodată.

În concluzie, libertatea presupune exprimarea propriilor sentimente, păreri, acțiuni. Totuși, acestea presupun și o răspundere, ceea ce face libertatea mai puțin credibilă pentru cei care nu înțeleg esența acestui concept. La fel, libertatea (de gândire mai ales) nu poate fi subjugată: chiar dacă aceasta se manifestă drept supunere în exterior, în interior va rămâne aceeași, indiferentă față de factorul ce nu vine din interior.

Despre luptă

Viața constă din nenumărate provocări, deziluzionări și momente penibile. Acestea fac parte din activitatea zilnică a unui om, indiferent de personalitatea lui, țara în care se află sau starea emoțională. Cineva ignoră, cineva fuge, dar cei mai mulți aleg o singură metodă de supraviețuire – lupta.

În primul rând, lupta constă în acceptarea realității și depunerea efortului pentru a o schimba în mai bine. Astfel, lucrurile rele nu sunt chiar atât de devastatoare dacă se întreprinde ceva pentru combaterea cauzelor aparițiilor acestora, o zi nasoală nu este atât de deranjantă dacă reușești să combați indispoziția și să vezi frumosul din jur. O relație ce tinde să se destrame poate fi remediată dacă se depune efortul necesar de a-ți înțelege partenerul și de a-ți corecta greșelile.

În al doilea rând, lupta, pe lângă necesitatea ei în procesul de supraviețuire, modelează caracterul omului. O personalitate puternică este doar acel om care luptă pentru el, pentru oamenii dragi, pentru o lume mai bună. Acesta se opune lucrurilor nefaste, încearcă să le schimbe sau să le accepte, păstrându-și totodată sufletul intact.

În concluzie, consider că ideea de luptă este importantă în viața unui om; pe de o parte, aceasta asigură supraviețuirea. Pe de altă parte, ajută la formarea personalității și la acceptarea realității în culorile ei sumbre.

Despre cunoaștere

Cunoașterea, ca o sete nelipsită a rațiunii umane, izvorăște din capacitatea acesteia de a acumula informația din jur, însă nu un ultim rol îl joacă și motivația, care determină ființa umană să descopere lumea din care face parte.

Astfel, cunoașterea este o dorință genetică a omului. Aceasta se manifestă din copilărie – când pruncul începe să analizeze tot ce vede. Ați văzut vreodată cu ce ochi se uită un bebeluș la mânuțele sale? Cât timp poate sta și analiza mișcarea lor, fără să se plictisească? Pe parcurs crește și descoperă alte lucruri, începe să pună întrebări – care, de altfel, deseori sunt prea multe și puse prea des ca să enerveze un adult care cunoaște deja toate micile descoperiri ale copilului, și totuși se încăpățânează să le explice, uitând că și el a învățat din firimituri culese cu grijă pe parcursul vieții.

Pe de altă parte, cunoașterea este o capacitate nelimitată. Creierul uman este capabil să memomerze și să descopere o infinitate de lucruri, și totuși există oameni care dau cu piciorul în această  plăcere intelectuală. Există indivizi care refuză să se dezvote și să descopere lucruri noi: aceștia consideră că bagajul lor de cunoaștere este plin, că este destul pentru a se descurca în viață și rămân la starea de larve ordinare, considerând drept cunoaștere informația acumulată din timpul liceului, credința în prieteni imaginari și ”școala vieții și a realității” pe care o evită și o sfidează prin nimicnicia lor.

În concluzie, cunoașterea este cel mai mare tezaur al creierului uman. Aceasta este infinită, alimentată de setea de a ști, de ambiție și de rațiune, prezentă în fiecare individ din naștere. Totuși, se găsesc speciemene ce nu știu să aprecieze propriile capacități; aceștea refuză cunoașterea, mulțumindu-se la un bagaj infim de lucruri triviale și obscure. Astfel, cunoașterea seamănă cu un cadou: un om îl va deschide și va cerceta ce este înăuntru; altul va admira doar ambalajul frumos, fără să-l intereseze valoarea din spatele hârtiei lucioase.