Despre bătrânețe

Ca o etapă inevitabilă în viața omului, bătrânețea reprezintă începutul morții, sau mai exact moartea lentă, pe drumul căreia pierzi tot ce poți, revenind la prima etapă din viața ta – un copil neajutorat.

Personal, consider că bătrânețea e mai mult o stare a sufletului: dacă sufletul îți moare, cade pradă sentimentelor negative, fără capacitatea de a vedea un viitor, atunci îmbătrânești inevitabil, oricât de tânără nu ți-ar fi carnea; dacă îți asumi responsabilitatea pentru fericirea ta, muncești pentru a ajunge să ai ceea ce-ți dorești și te înconjori doar de oameni și lucruri ce-ți plac, atunci vârsta oaselor nu contează, pentru că ochii sclipesc ca la 20 de ani.

Frica de a îmbătrâni persistă la orice individ. Unei doamne îi este frică să îmbătrânească și în fiecare dimineață caută, înfrigurată, un fir alb sau o cută abia vizibilă pe frunte. Doamnei îi este frică să se urâțească, să nu mai fie atractivă pentru soțul ei. Un bărbat își privește neîncrezător părul, încercând să evite imaginea din oglindă ce-I arată un individ cu tâmplele pleșuve; îi este frică să devină slab. O adolescentă își examinează atent corpul, tresărind la fiecare centimetru în plus în talie sau apariție a imperfecțiunii pe corpul tânăr. Îi este frică să se transforme din larvă în future.

În primul rând, bătrânețea nu ține de vârsta fizică. O băbuță ce-și hrănește porumbeii de pe bancă se simte tânără, vioaie; în familie totul e bine, nepoții cresc cu zâmbetul pe buze, pisicile de acasă torc afectuos. Un tânăr cu chitara-n spate ce trece pe lângă este încruntat: termină facultatea și nu este sigur dacă are un viitor. Se simte singur și neputincios, atât de bătrân… Astfel, cine este bătrân? Doamna cu porumbeii, zâmbind zilei de azi sau tânărul sumbru, plecat în fața deznădejdii?

În al doilea rând, bătrânețea are și farmecul ei: respectul celor mai tineri, oferirea unui loc în tramvai, niște reduceri la anumite lucruri, o viață pașnică, zile întregi la dispoziție pentru a face ceea ce-ți aduce bucurie. Bătrânețea nu este doar un lucru rău, și nu neapărat un sfârșit. Dacă e privită de un pesimist, e începutul sfârșitului inevitabil. Dacă e privită de un optimist, e doar o nouă etapă a vieții, etapă dedicată doar propriei persoane.

Astfel, bătrânețea este o medalie cu două părți: pe una, cea mai întunecată, vezi neputința, frica, infirmitatea și poate nesiguranța zilei de mâine, frica de a dispărea pentru totdeauna. Pe partea cealaltă, luminoasă, bătrânețea este o vacanță continuă – fără teme, fără proiecte, fără șefi, fără muncă neplăcută – timp doar pentru tine, lucrurile ce-ți plac, plăcerile vieții și odihna binemeritată.

Despre frică

Instinctul de frică există la toate speciile de animale, acesta fiind unul dintre instinctele de apărare. Frica poate fi de mai multe feluri, morală, psihică, indusă, însă cea mai cumplită este frică de a muri.

Pe de o parte, frica este un instinct normal, specific majorității fințelor vii. Aceasta se manifestă în momente cruciale, precum în fața unei consecințe sau în fața morții. Există și frici nefondate sau exagerate, numite fobii: frica de apă, frica de întuneric, frica de înălțimi. Acestea apar în urma unor traume din copilărie sau reies din anumite întâmplări și discuții cu oamenii.

Pe de altă parte, frica poate fi deseori indusă – de o persoană, de convingerile cuiva, de un regim politic, de gânduri paranoice sau de amintiri și întâmplări din trecut legate de subiectul respectiv. Astfel, aceasta este o frica nefondată pe instinct, ci mai mult pe spălare de creier sau lipsa gândirii raționale. De exemplu, în evul mediu era indusă frica de zeul suprem, care pedepsea pe cel ce nu asculta de poruncile acestuia. De altfel, omul din evul mediu nu avea nevoie de dovezi de existență sau prezența acelui zeu ca să fie sigur că ceea ce i se induce este adevărat. În liniștea interioară, omul făcea și chibzuia totul pornind de la o singură premisă – voi fi pedepsit. Dintr-o de frică nefondată se nasc și alte cusururi  – lașitatea,  frustrarea, lingușirea, minciuna.

În concluzie, consider că frica este un sentiment normal pentru orice ființă vie, deoarece aceasta înștiințează de apariția unui pericol ce deseori poate costa viața, onoarea, libertatea. Pe de altă parte, inducerea fricii este o tactică deseori folosită împotriva mulțimii pentru a oferi putere anumitor cercuri sociale, astfel inducând oamenii în panică și făcându-i supuși și dezinteresați de propria valoare intelectuală.

Despre curaj

Curajul este una dintre acele calități omenești greu de găsit într-o societate modernă. Curajul de a te exprima, curajul de a-ți argument ideile, curajul de a admite că ai greșit; nu doar curajul să faci o prostie de dragul ratingului printre semenii tăi.

Astfel, ca o primă premisă, curajul presupune arta de a admite ceva, fie că e un gând ce demult îți macină sufletul, fie că e o părere diferită de a celor de lângă tine. Capacitatea de a birui proprii monștri din conștiință și de a admite sau chiar afirma o idee merită tot respectul. Un om ce are curajul să admită că e gay este foarte curajos, având în vedere societatea conservatoare din care face parte. Un alt individ ce acceptă că a greșit, deși ca miză este propria libertate sau imagine în societate, este la fel de curajos – astfel demonstrează că natura umană nu este atât de decăzută precum pare. Un om care descoperă ceva și decide să expună lumii acel ceva este demn de toată admirația: să luăm drept exemplu susținerea heliocentrismului de către Galileo Galilei, afirmație ce nu putea fi acceptată de oamenii (și mai ales de religia creștină) din acea perioadă. Astfel, Galilei dă dovadă de curaj  mergând împotriva curentului, având tăria de a îndura toate relele pricinuite de către biserică, rămânând fidel afirmațiilor sale.

O altă premisă este că noțiunea de curaj este întâlnită destul de rar, fapt care a dus la denumirea prostie în curaj (același exemplu cu săritul cu capul în fântână). Astfel de ”act de eroism” este catalogat drept prostie, singura motivație nefiind capacitatea de a întrece propria limită, ci mai mult frica de a nu fi exclus din comunitate din motiv că ”nu are curajul să…”.

După părerea mea, curajul este o calitate rar întâlnită în ziua de astăzi, confundându-se mereu cu prostia sau actul de teribilism. Totuși, există oameni care știu să-și biruie monștrii interior și să admită ceea ce simt, cred, gândesc sau să-și întreacă propriile limite în anumite activități.

Astfel, curajul rămâne una dintre cele mai frumoase și înălțătoare însușiri ale omului; datorită curajului multe evenimente istorice au avut loc și s-au desfășurat așa cum au fost influențate de oameni. La fel, curajul a însemnat mult pentru personalitățile din trecut și din prezent: datorită acestuia, astăzi știm de X sau Y, care cândva a făcut fapte mărețe, lucru ce mă face să cred că nu e totul pierdut în lumea aceasta plină de umbre…