Despre importanța corectitudinii în asigurarea succesului profesional

În limba română există o vorbă: munca înnobilează omul. Într-o lume în care timpul se scurge foarte repede, iar tehnologia devine din ce în ce mai avansată, este necesară, mai mult ca oricând, corectitudinea în tot ceea ce realizează omul. 

În primul rând, corectitudinea este o calitate ce face ca lucrurile să meargă. Indiferent de domeniu, aceasta facilitează obținerea unor rezultate reale, bazate pe cunoștințele omului, eficiența acestuia, capacitatea de a aplica teoria.

În al doilea rând, corectitudinea este cartea de vizită a oamenilor adevărați: un pacient tot timpul va prefera să se trateze la un medic corect, care a ajuns la un anumit nivel datorită cunoștințelor și a experienței, decât la un medic incapabil de a-și practica meseria ca la carte. În plus, un profesionist corect inspiră încredere, lucru important în munca cu oamenii.

În concluzie, consider că oamenii cu adevărat buni în domeniul său au ajuns sus datorită corectitudinii, care reprezintă o treaptă majoră pe scara spre succesul profesional. Profesionalismul, cunoștințele, dar și corectitudinea desemnează un om adevărat, fidel meseriei sale și fidel predecesorilor, datorită cărora în ziua de azi omenirea are acces la o multitudine de informații. De altfel, fără corectitudine nu ar exista progres, ceea ce determină că această calitate este mai mult decât necesară pentru lumea în care trăim.

Despre fericire

Consider că fericirea este aspirația supremă a oricărui individ. Indiferent de religie, orientare sexuală, țel în viață sau mod de a gândi, omul va aspira la fericire și va încerca să o capete prin orice mijloace.

În primul rând, fericirea presupune multă muncă. Dacă vrei să devii medic, înveți anatomie la greu, cauți o facultate bună, cu perspectivă de a te angaja la instituția pe care ți-o dorești. Dacă aspiri să devii o mamă minunată, alegi cu grijă omul de care-ți vei lega viața, înveți din greșelile altora în ceea ce privește educarea unui copil, faci și  niște cursuri de psihologie. Dacă vrei să devii politician, înveți să minți și să calci peste corpuri și idealuri umane. Fericirea fără determinare e doar o iluzie.

În al doilea rând, fericirea este și  o chestier de noroc. Oricât de mult n-ai munci pentru a o obține, ar putea apărea ceva ce să îți zdruncine toată munca sau invers, să te ducă la un alt nivel sau direct la țintă, fără să depui prea mult efort. Astfel, un om de știință ce descoperă un nou mod efficient de tratare a unei boli până atunci incurabile poate să-și piardă fericirea în neacceptarea de către medicină a metodei sale de tratament. Pe de altă parte, o nefericită fără viitor își poate găsi binevoitorul într-o călătorie cu trenul sau un număr greșit de telefon.

Totuși, mulți oameni habar nu au ce i-ar putea face fericiți. Unii aspiră spre fericire fără să o cunoască, alții o obțin dar realizează prea târziu că, de fapt, lucrul acela minor era fericirea lor. O altă categorie se simt bine doar pierzând fericirea, și anume îți regăsesc liniștea și împăcarea cu ”soarta” în deplângerea fericirii pierdute.

În concluzie, fericirea constă din muncă și noroc, dar și din capacitatea de a recunoaște, printre multe alte lucruri, acel lucru ce poate transforma o viață de om într-un vis real. Totuși, nu trebuie neglijată și perioada de după găsire a fericirii: dacă se depune tot efortul ca acest sentiment să se păstreze, fericirea va dăinui în sufletul omului mult timp, poate și o viață întreagă; dacă este obținută și apoi neglijată, fericirea se poate transforma într-o banalitate sau dispărea cu totul, lăsând un loc pustiu în suflet.

Despre însemnătatea cunoașterii istoriei

Societatea umană a cunoscut multe schimbări de-a lungul timpului. Civilizațiile s-au format, au înflorit, au dorit mai mult, au luptat, au decăzut. Acest process de naștere-moarte a civilizațiilor stă sub semnul istoriei, cuprinzând evenimente ce au dus la întâmplări fericite sau nefaste.

Ca o primă premisă, istoria înseamnă cunoaștere. Dintr-un eveniment major sau mai puțin petrecut acum câteva sute de ani omul modern poate învăța – căci se presupune că din greșeli învață. Astfel, cunoscând istoria pot fi evitate anumite evenimente similare din prezent sau o gestionare mai bună a unor conflicte care au avut exemple și în trecut. Din păcate însă, ființa umană este șireată și mereu însetată de putere și avuție; marile puteri nu vor să învețe din greșeli, repretând aceleași crime și luând aceleași greșeli majore care scghimbă soarta unui popor.

Pe de altă parte, istoria ne învață să ne cunoaștem natura noastră umană. Cunoscând personalități istorice și acțiunile acestora din trecut, ajungem să ne explorăm propriile adâncimi ale conștiinței, depistând aceleași ambiții, defecte, calități și gânduri. Datorită acestor comparații cu omenirea de ieri și omenirea de azi, putem influiența anumite lucruri astfel încât să aducem pace și să facem doar bine pentru noi și lumea înconjurătoare.

În concluzie, consider că istoria este un profesor care are în clasă două tipuri de elevi: primii sunt cei care învață materia profesorului, cunosc consecințele anumitor evenimente și totodată le ignoră, făcând parte din categoria oamenilor orbi și însetați după putere, indiferenți față de soarte semenilor. Ceilalți elevi aspiră să devină mai buni, se compară mereu cu personajele din trecut și depun o muncă asiduă pentru o schimbare, ajutând astfel lumea să devină mai bună și mai prielnică comunității din care fac parte.

Despre condiția omului în lume

Ce reprezintă, de fapt, așa-zisa ”condiție”? Statutul social, importanța într-un anumit domeniu sau lumea interioară, manifestată prin arta de a crea sau distruge totul în jur?

În primul rând, rostul în lume nu este ceva cu ce te naști. Este o muncă asiduă din primele clipe din viața conștientă, încadrarea în societate, găsirea aptitudinilor și dezvoltarea acestora. Astfel, omul își găsește rostul în viață. Ce-i drept, mulți o iau în direcția greșită, ignorându-și sentimentele, capacitățile, hobbyurile din motive mercantile sau din snobism, devenind astfel oameni ”la locul lor” în ochii celorlalți și niște ratați în propria percepție despre viață.

În al doilea rând, dacă se presupune alegerea drumului cel bun, condiția omului are nevoie de o schimbare permanentă. Odată ajuns la vârful piramidei, omul tide să se relaxeze și să pună punct aspirațiilor și muncii asidue, uitând că prăbușirea de la o înălțime mai mare este mult mai dureroasă decât urcarea tuturor treptelor până acolo. Astfel, ființa umană tinde să uite că nu există niciodată o limită, că toată viața constă din urcarea unor trepte interminabile.

În concluzie, condiția omului în lume se manifestă prin munca depusă de acesta pentru ajungerea la un anumit nivel; cineva își urmează calea, cineva își ratează viața alegând drumul greșit. Totuși, pentru cei ce au ales calea cea drepată există un alt pericol: pericolul de a uita de unde vin și de a înceta să mai urce, ratându-și astfel viața.

Despre dreptate

Deseori combătută și falsificată, dreptatea rămâne a fi una dintre bazele morale a unei persoane. Astfel, dreptatea apare ca salvatorul suprem pentru cei ce o caută și ca cel mai temut călău pentru cei ce se ascund de ea.

În primul rând, cum zice un proverb rusesc, ” fiecare are propriul său adevăr”; dacă pentru cineva dreptatea, deci adevărul înseamnă un anumit set de idei și acțiuni, pentru altul dreptatea e cu totul altfel. Perceperea dreptății diferă de la individ la individ, influiențată de anumiți factori precum educația, religia, înclinațiile spre anumite lucruri, anturajul, felul de a gândi și emoțiile.

În al doilea rând, dreptatea nu este tot timpul dreaptă. Deseori este fie combătută, fie falsificată, fie transformată în nedreptate. Acest lucru se datorează oamenirii, în special dorinței de a evita o eventuală pedeapsă pentru dreptate sau pentru a face pe altcineva nefericit alterând realitatea. Astfel, în lume există atâtea nedreptăți încât mulți oameni își pierd curajul și motivația de a afla ceva; totuși, există și cei care continuă să lupte, să îndure orice și să ajungă, până la urmă, la descoperirea dreptății.

Din punctul meu de vedere, în orice situație ”nedreaptă” există și dreptate, deoarece dreptatea nu poate fi pură niciodată. Chiar dacă aparent nedreptatea e făcută intenționat, fără motiv, există totuși o fărâmă de vină a celuia care pledează nevinovat și supărat că ”nu se face dreptate”.

În concluzie, dreptatea este un element necesar în viața omului. Totuși, acesta nu știe să lupte pentru ea, deseori căzând pradă disperării, încercând să o falsifice, să o inventeze sau altereze doar pentru a-i servi drept scut împotriva urmărilor acțiunilor sale.