Pot gesturile caritabile să influențeze sau nu fundamental destinul unor oameni?

Trăim într-o lume dură, care cu fiecare an ce trece devine din ce în ce mai rece, mai indiferentă față de om. De aceea, gesturile caritabile au un loc aparte în aceasta, reprezentând o rază de lumină pentru umanitate, fiind capabile să schimbe fundamental un destin.

În primul rând, un gest caritabil poate demonstra că lumea, oricât de întunecată nu ar fi, este și un loc bun, un loc unde alături de lucrurile rele se întâmplă și lucruri bune. Această perspectivă poate apărea nu doar pentru cel ce realizează gestul, ci și pentru cel ce beneficiază de acesta, deci e o situație în care ambele părți ies în câștig.

În al doilea rând, un gest caritabil, făcut într-un moment dificil poate reprezenta o ușă deschisă pentru cineva care este la pământ sau o nouă perspectivă asupra vieții sau a unei situații. Această viziune poate fi un nou început, o schimbare majoră, dar demult dorită sau realizarea că visul vieții unui individ este cu totul altul decât drumul pe care l-a ales pentru a ajunge la acesta.

Drept urmare, a fi caritabil înseamnă nu doar a oferi necondiționat ceva unui altui om, ci și de a fi atât un semn al faptului că în lume mai există speranță, cât și un start pentru o cale necunoscută.

Despre rolul prietenilor pentru un adolescent

Se știe că omul nu este un animal solitar. În evoluția sa în timp, specia umană a rezistat tuturor greutăților datorită faptului că a făcut față problemelor în grupuri, compuse din familie, prieteni, parteneri. Astfel, prietenia este un concept important în ceea ce privește natura omului, în special în cazul adolescentului - când viața abia începe, iar trăirile în această perioadă devin puternice și potențate de mai mulți factori.

În primul rând, prietenia este o relație cu beneficii pentru ambele părți, din mai multe motive: unui prieten îi poți împărtăși sentimentele trăite, ideile care-ți vin în cap, un secret pe care nu-l poți păstra pentru tine. Un prieten este un om de care te atașezi pentru că acesta te susține, își împărtășește pasiunile sau dacă nu, le acceptă și le discută cu tine.

În al doilea rând, o prietenie, mai ales la adolescenți, este mediul perfect pentru învățare și formare, pentru că în adolescență familia nu mai are același impact asupra individului ca în copilărie. Există totuși și partea negativă a a unei prietenii adolescentine: individul la această vârstă este, de obicei, ușor influiențabil, astfel încât în unele cazuri prietenia cu o persoană anume duce la formarea unui om rău sau care este privit prost de către societate.

În concluzie, în adolescență prieteniile sunt extrem de importante; pe de o parte, pentru că astfel un individ poate socializa cu oameni care-l înțeleg și care nu-i consideră trăirile stupide. Pe de altă parte, o prietenie adolescentină este o sursă minunată de cunoaștere și formare, cu riscul de a lua o cale greșită în ceea ce privește consolidarea individului.

Despre importanța corectitudinii în asigurarea succesului profesional

În limba română există o vorbă: munca înnobilează omul. Într-o lume în care timpul se scurge foarte repede, iar tehnologia devine din ce în ce mai avansată, este necesară, mai mult ca oricând, corectitudinea în tot ceea ce realizează omul. 

În primul rând, corectitudinea este o calitate ce face ca lucrurile să meargă. Indiferent de domeniu, aceasta facilitează obținerea unor rezultate reale, bazate pe cunoștințele omului, eficiența acestuia, capacitatea de a aplica teoria.

În al doilea rând, corectitudinea este cartea de vizită a oamenilor adevărați: un pacient tot timpul va prefera să se trateze la un medic corect, care a ajuns la un anumit nivel datorită cunoștințelor și a experienței, decât la un medic incapabil de a-și practica meseria ca la carte. În plus, un profesionist corect inspiră încredere, lucru important în munca cu oamenii.

În concluzie, consider că oamenii cu adevărat buni în domeniul său au ajuns sus datorită corectitudinii, care reprezintă o treaptă majoră pe scara spre succesul profesional. Profesionalismul, cunoștințele, dar și corectitudinea desemnează un om adevărat, fidel meseriei sale și fidel predecesorilor, datorită cărora în ziua de azi omenirea are acces la o multitudine de informații. De altfel, fără corectitudine nu ar exista progres, ceea ce determină că această calitate este mai mult decât necesară pentru lumea în care trăim.

Despre capacitatea de a alege între rațiune și pasiune

Dacă pentru cineva contează ce crede rațiunea, altcineva alege cu  inima. Oamenii sunt diferiți; emotivi sau mai puțin, răi, buni, pragmatici, mercantili sau indiferenți, toți se întâlnesc deseori cu problema alegerii.

În primul rând, omul niciodată nu este mulțumit de nimic, fie că e vorba de locul în care se află, munca pe care o face, oamenii ce-l înconjoară. Deseori intervin situații care necesită o decizie corectă, iar aici intervine problema rațiunii și a pasiunii. Astfel, omul trebuie să aleagă rațional, judecând conform normelor impuse de societate sau să aleagă cu inima, ignorând părerile altora și ghidându-se după propriile sentimente.

În al doilea rând, există și oameni care sunt capabili să combine ambele aspecte în luarea unei decizii. Aici intervine și personalitatea, alegerea care trebuie făcută, cât și capacitatea omului de a fi mai flexibil. Oamenii care pot găsi o cale de mijloc care să împace și pasiunea, și rațiunea sunt niște oameni fericiți: aceștia se apropie mult de ceea ce-și doresc în viață.

Astfel, capacitatea de a alege este una dificilă pentru oamenii care sunt extremiști – fie excesiv de raționali, fie sentimentali. Cei care știu să împace rațiunea și pasiunea în luarea unei decizii sunt oameni demni de admirație, care sunt capabili să trăiască o viață frumoasă datorită acestei trăsături – a compromisului și a lipsei de mândrie excesivă.

Despre ideal

Idealul reprezintă cea mai mare aspirație a unui om, acesta tinzând spre îndeplinirea tuturor criteriilor pentru a ajunge la ținta propusă. Astfel, pentru ideal se duce o luptă de-o viață, deseori fiind implicat sacrificiul.

Pe de o parte, idealul variază de la un om la altul: cineva țintește spre recunoaștere mondială în domeniul științei, cineva își dorește să modeleze o altă persoană care să fie ”perfectă”, pentru altcineva idealul reprezintă pacea și liniștea în sânul familiei. Astfel, ființa umană tinde să atingă acel ideal, muncind, luptând și sacrificând multe pentru acesta.

Pe de altă parte, ajuns odată la țintă, omul poate suferi o dezamăgire: idealul pe care și l-a dorit atât de mult, odată atins, nu reprezintă mai nimic, tot farmecul evaporându-se odată cu lupta pentru atingerea scopului. Astfel, mulți oameni rămân debusolați în cazul în care-și ating idealul și realizează că, de fapt, nu s-au schimbat prea multe lucruri, că nu sunte fericiți pe deplin, că oarecum nu asta își doreau.

În concluzie, consider că atingerea idealului este o sarcină grea; acesta ia foarte mult timp, forță, sentiment, presupune implicare emoțională totală și sacrificare a multor lucruri și oameni. Odată atins, acesta se poate transforma în cenușă, devenind lipsit de importanță și inutil, ființa omenească fiind construită să aspire mereu la ceva mai mult…

Despre condiția omului în lume

Ce reprezintă, de fapt, așa-zisa ”condiție”? Statutul social, importanța într-un anumit domeniu sau lumea interioară, manifestată prin arta de a crea sau distruge totul în jur?

În primul rând, rostul în lume nu este ceva cu ce te naști. Este o muncă asiduă din primele clipe din viața conștientă, încadrarea în societate, găsirea aptitudinilor și dezvoltarea acestora. Astfel, omul își găsește rostul în viață. Ce-i drept, mulți o iau în direcția greșită, ignorându-și sentimentele, capacitățile, hobbyurile din motive mercantile sau din snobism, devenind astfel oameni ”la locul lor” în ochii celorlalți și niște ratați în propria percepție despre viață.

În al doilea rând, dacă se presupune alegerea drumului cel bun, condiția omului are nevoie de o schimbare permanentă. Odată ajuns la vârful piramidei, omul tide să se relaxeze și să pună punct aspirațiilor și muncii asidue, uitând că prăbușirea de la o înălțime mai mare este mult mai dureroasă decât urcarea tuturor treptelor până acolo. Astfel, ființa umană tinde să uite că nu există niciodată o limită, că toată viața constă din urcarea unor trepte interminabile.

În concluzie, condiția omului în lume se manifestă prin munca depusă de acesta pentru ajungerea la un anumit nivel; cineva își urmează calea, cineva își ratează viața alegând drumul greșit. Totuși, pentru cei ce au ales calea cea drepată există un alt pericol: pericolul de a uita de unde vin și de a înceta să mai urce, ratându-și astfel viața.

Despre iluzie

Imaginile ce se topesc în zare, ducând cu ele toate tristețile, visele, dorințele, amintirile sunt niște iluzii. Ființe neînsuflețite, atât de dragi, atât de dureroase, atât de dulci și  atât de inaccesibile…

Din punctul meu de vedere, iluzia este o imagine vizuală care reprezintă ascunzișul fiecărui om. Aceasta se regăsește în visare, fie ea nocturnă sau cu ochii deschiși. Iluzia, astfel, creează acea stare de liniște în suflet, portretizând cele mai sincere dorințe și cele mai frumoase aspirații ale omului.

Pe de altă parte, iluzia poate fi o experiență dureroasă dacă privește viața omului în afara visării. Astfel, deziluzionarea cu privire la un om, un lucru, o situație vine foarte repede, fiind alimentată, de altfel, de gândurile ce au trecut din planul imaginație în cel al realității. O iubire se va sfârși tragic dacă obiectul adorației nu este precum acel creat de o iluzie în interiorul sufletului. O persoană va fi privită cu alți ochi dacă nu s-a ridicat la așteptările altcuiva, aceste ”așteptări” fiind alimentate de aceeași iluzie trecută în planul realului.

Astfel, iluzia este o stare nemaipomenit de plăcută, care induce cele mai frumoase amintiri, imagini ideale despre oameni și scena perfectă a vieții de zi cu zi. Totuși, partea cealaltă a medaliei prevestește doar durere; sufletul omului este un diamant fragil, care de la o simplă atingere se poate transforma în pulbere. De aceea e foarte dificil, pentru unii, să înțeleagă că iluzia este din domeniul imaginarului și că nu trebuie aplicată în viața reală…

Despre durere

Durerea este una dintre acele sentimente cunoscute oricui. Fie că e fizică, psihică, emoțională, aceasta urmărește orice om, ca o umbră. Câteodată este eclipsată de fericire sau este ignorată de cel pe care-l urmărește, însă într-o clipă prielnică dă de știre că e acolo, alături, eternă.

Ca o primă instanță, durerea este o parte esențială în viața noastră. De exemplu, aceasta este și un bun salvator: în cazul în care îți rănești corpul, durerea se instaurează imediat, dând de știre că ceva nu e bine și că trebuie de întreprins niște măsuri. Alteori, durerea poate fi greu de localizat – în cazul unor traume psihice sau emoționale. În acest caz, nimeni nu poate da un leac împotriva ei; o inimă rănită doare, chiar dacă continuă să pompeze sânge; o amintire oribilă va apărea în coșmaruri, chiar dacă creierul continuă să funcționeze; o imagine ce induce doar disperare va continua să doară, chiar dacă ochii pot distinge și alte culori, figuri, oameni…

În al doilea rând, fără durere nu am putea face diferență între ce ne place și ce nu. Nu am putea diferenția lucrurile plăcute de cele neplăcute, persoanele care ne sunt alături și ne ajută (care merită să fie iubite) de persoanele care au trădat odată sau au rănit; acestea nu merită timpul și sentimente frumoase. Fără durere, nu am învăța niciodată din greșeli. Dacă acestea nu ar provoca suferințe, am continua să facem același gafe, adică nu am învăța să gestionăm anumite probleme fără jertfe în plus sau am continua să ne comportăm stupid și imatur cu anumiți oameni.

În concluzie, consider că durerea e un sentiment important pentru un om. Pe de o parte, aceasta dă de știre dacă ceva nu merge bine, dacă trebuie corectat sau revizuit. Pe de altă parte, durerea are menirea de a ne ajuta să diferențiem ceea ce e bine pentru noi și ceea ce nu e, astfel învățându-ne să apreciem ceea ce avem. Oricum, aceasta are un rol important pentru ființa umană, făcând parte din viața de zi cu zi.

Despre dor

Cuvânt intraductibil în alte limbi, dorul este un sentiment aparte, specific creației populare românești și aproape de sufletul omului necăjit.

Pe de o parte, dorul semnifică melancolia, deznădejdea și uneori, spleenul (un alt termen intraductibil, de data aceasta din engleză). Totuși, diferența între dor și melancolie este că dorul e mai… trist. Pe când melancolia presupune un grad de părere de rău asupra unui eveniment/om/întâmplare din trecut, dorul e ceva diferit – melancolia deznădăjduită, mistuitoare după cineva/ceva.

Pe de altă parte, acest sentiment nu poate fi simțit de oamenii mercantili și interesați doar de prezent. Aceștia nu păstrează amintiri și relații, ci se axează doar pe propria persoană, situația materială și socială, fără a arunca vre-o privire spre trecut. Astfel, sentimentul de dor nu le este cunoscut, sau încearcă să-l evite, deoarece acesta ar fi, aparent, un sentiment pentru cei slabi. Și totuși, ce om puternic nu a simțit dorul de patrie, de codru verde, de o noapte caldă de vară, de buzele ei roșii, catifelate?…

Astfel, dorul este un sentiment puternic și tipic naturii umane, mai ales sufletelor sensibile ce își păstrează trecutul într-o cutie ferecată, pe care o redeschid pentru a se bucura sau plânge, sau a duce dorul cuiva…

Despre cunoaștere

Cunoașterea, ca o sete nelipsită a rațiunii umane, izvorăște din capacitatea acesteia de a acumula informația din jur, însă nu un ultim rol îl joacă și motivația, care determină ființa umană să descopere lumea din care face parte.

Astfel, cunoașterea este o dorință genetică a omului. Aceasta se manifestă din copilărie – când pruncul începe să analizeze tot ce vede. Ați văzut vreodată cu ce ochi se uită un bebeluș la mânuțele sale? Cât timp poate sta și analiza mișcarea lor, fără să se plictisească? Pe parcurs crește și descoperă alte lucruri, începe să pună întrebări – care, de altfel, deseori sunt prea multe și puse prea des ca să enerveze un adult care cunoaște deja toate micile descoperiri ale copilului, și totuși se încăpățânează să le explice, uitând că și el a învățat din firimituri culese cu grijă pe parcursul vieții.

Pe de altă parte, cunoașterea este o capacitate nelimitată. Creierul uman este capabil să memomerze și să descopere o infinitate de lucruri, și totuși există oameni care dau cu piciorul în această  plăcere intelectuală. Există indivizi care refuză să se dezvote și să descopere lucruri noi: aceștia consideră că bagajul lor de cunoaștere este plin, că este destul pentru a se descurca în viață și rămân la starea de larve ordinare, considerând drept cunoaștere informația acumulată din timpul liceului, credința în prieteni imaginari și ”școala vieții și a realității” pe care o evită și o sfidează prin nimicnicia lor.

În concluzie, cunoașterea este cel mai mare tezaur al creierului uman. Aceasta este infinită, alimentată de setea de a ști, de ambiție și de rațiune, prezentă în fiecare individ din naștere. Totuși, se găsesc speciemene ce nu știu să aprecieze propriile capacități; aceștea refuză cunoașterea, mulțumindu-se la un bagaj infim de lucruri triviale și obscure. Astfel, cunoașterea seamănă cu un cadou: un om îl va deschide și va cerceta ce este înăuntru; altul va admira doar ambalajul frumos, fără să-l intereseze valoarea din spatele hârtiei lucioase.