Despre gândire

Gândirea, una dintre puținele însușiri care ne ”diferențiază” de celelalte regnuri este deseori confundată cu rațiunea. Din păcate, o mare parte din subspecia Homo sapiens sapiens nu gândește, ci se rezumă la perceperea lumii doar prin intermediul instinctelor, astfel degradând înapoi la Homo sapiens neanderthaliensis.

În primul rând, gândirea este o activitate atribuită doar omului, ceea ce presupune o înaltă dezvoltare intelectuală, capacitate de a raționa, de a face legătură logică între un eveniment și o consecință, de a chibzui posibilitățile și șansa la succes. Astfel, gândirea reprezintă personalitatea omului și nivelul său de inteligență.

În al doilea rând, gândirea presupune o activitate permanentă, prin intermediul căreia omul cunoaște, se dezvoltă, creează. Din păcate, impactul unei societăți sau a unei puteri poate deregla acest mecanism: mass-media, care, de altfel, prezintă consumatorului ceea ce acesta-i cere; biserica, cunoscută și ca organ de spălare a creierului; un regim politic, ce ascunde adevărul și prezită publicului doar faptele și ideile pe care le vrea el. Astfel, o bună parte din populație fie e spălată pe creier, fie zombată, fie degradată de informațiile ”adevărate” și ”folositoare” oferite de cei trei paraziți ai societății.

În concluzie, consider că felul de a gândi la oameni diferă. O parte din populație încă mai gândește logic, rațional, nefiind infectată de  paraziții societății. Cealaltă – turma, există doar datorită televizorului, politicii și bisericii, în timp ce organul lor de gândire fie se atrofiază, fie se mută în alt loc, la fel de ”inteligent” ca și piatra din parc. Capacitatea de a gândi îi este caracteristică doar omului, ceea ce mă face să sper că oamenii mai au o șansă de a se dezvolta și de a scăpa de vrăjmașii rațiunii. Astfel, omenirea mai are o șansă de a crea un viitor frumos, adevărat și plin de cunoștințe pentru generațiile viitoare.

Despre artă și sensibilitate

Civilizația umană nu poate vorbi despre o cultură dacă nu deține cunoștințe vaste în domenii precum istoria, știința, arta, literatura.

În primul rând, consider că un om cult este un om sensibil: acesta diferențiază binele de rău, este capabil să înțeleagă sufletul altui om, este interesat să învețe cât mai mult și să se perfecționeze. Astfel, își păstrează întegritatea emoțională, devenind un individ echilibrat, inteligent și empatic față de cei din jur.

În al doilea rând, doar un om sensibil știe să creeze lucruri frumoase. Deși sensibilitatea este deseori luată în derâdere sau confundată cu slăbiciunea firii, aceasta face parte din sufletul oricărui creator. Muzica lui Beethoven ar fi, fără implicarea sensibilității, o simplă adunătură de note. Romanul ”Noaptea de Sânziene” de Mircea Eliade nu ar fi atât de tragic și uman dacă nu ar implica sensibilitatea creatorului. Michelangelo nu ar fi creat Pieta fără a transpune toată sensibilitatea sa în privirile statuii.

În concluzie, cultura și arta sunt elemente importante în dezvoltarea sensibilității umane. Acestea, pe de o parte, dezvoltă viziunea și lumea interioară a omului, deschizându-i setea de cunoaștere. Pe de altă parte, tot arta este cea care întruchipează toată sensibilitatea umană, fie ea transpusă într-un tablou, un pergament sau un colț de marmură.

Despre ironie

Conform definiției din dex, ironia semnifică o atitudine batjocoritoare față de cineva sau ceva, zeflemea, persiflare. Într-o altă ordine de idei, aceasta este deseori atribuită oamenilor răutăcioși și celor care se consideră mai presus decât alții.

Ca o primă premisă, ironia se manifestă atunci când are loc un eveniment stupid sau o conversație cu o persoană care nu percepe niște lucruri esențiale, neștiința aceasta fiind luată în derâdere ”fină” de către ceilalți. Astfel, capacitatea de a lua peste picior anumiți oameni conferă o notă comică în anumite situații.

Pe de altă parte, se zice că ironia este specifică oamenilor slabi, care prin acest intermediu încearcă să pară mai presus decât alții pe plan social, intelectual, moral. Astfel, persoanele ironice nu sunt privite cu ochi buni de către comunitate, deseori deoarece sunt într-adevăr mai presus decât ceilalți, prin atitudinea lor zeflemitoare demonstrând că sunt mai inteligenți decât alții.

În concluzie, ironia este specifică oamenilor inteligenți care prin această atitudine ceează senzația de înfumurare. Totuși, a fi ironic nu este un lucru atât de rău: prin o persiflare discretă poate fi remediată o situație conflictuală și  transformată în glumă.

Despre inteligență

Se zice că omul se naște cu un anumit grad de inteligență – ”inteligență nativă” în termeni psihologici. Întrebarea este dacă aceasta se păstrează și pe parcursul vieții, nealimentată de surse de informare și formare?

Pe de o parte, inteligența clasifică oamenii în intelectuali sau mai puțin. Astfel, o persoană cultă, care nu se mulțumește doar cu inteligența dată de ”mama natură”, care pe tot parcursul vieții se informează despre tot și își formează anumite viziuni asupra unor lucruri, concepte și principii devine, în ochii oamenilor din jur, un ”inteligent” în sensul denotative al cuvântului.

Pe de altă parte, inteligența în sine nu constă doar în acumularea de cunoștințe, ci și gestionarea lor, crearea propriului mod de gândire după meditații complexe. Un om bine informat nu este neapărat inteligent: acesta poate avea un rezervor de stocare a informației, dar nu și un aparat de gestionare a acesteia.

Astfel, inteligența nu se măsoară doar în cantitatea de cunoștințe acumulate; nefiind analizate, acestea rămân simple informații  utile sau mai puțin, nepersonalizate și reci. Inteligența în sine constă în capacitatea de înțelegere a informațiilor și crearea unor păreri personale despre ceva anume, păreri bazate pe concepte logice și raționale. De altfel, termenul de ”inteligență natală” s-ar putea să nu fie atât de abstract pe cât pare…

Despre iubire

Iubirea, cel mai frumos și mai cântat sentiment din lume, presupune un atașament fizic și intelectual față de o altă persoană, cu atât mai râvnit cu cât acea persoană este mai greu de cucerit și cu atât mai dulce cu cât persoana iubită îți împărtășește sentimentele.

În opinia mea, iubirea se cultivă. Aceasta nu apare spontan, din nicăieri; personal, nu cred în iubire la prima vedere. Iubirea nu este un sentiment trivial, aceasta are nevoie de timp, atenție și respect pentru a apărea. Astfel, în primul rând te îndrăgostești de personalitatea omului – oricât de bine nu ar arăta, acesta nu poate fi iubit dacă are o personalitate deranjantă pentru omul care îl simpatizează. După urmează atașarea față de fizic și mai târziu, de inteligență (în cazul în care contează pentru cineva și în cazul în care persoana respectivă o deține).

Pe de altă parte, acest sentiment nu poate fi ținut în frâu. Deschisă sau într-o frământare interioară, iubirea va ajunge să-l sufoce pe cel iubit sau pe cel ce iubește – dar asta doar în cazul în care sentimentul este într-adevăr puternic. La fel, iubirea este un sentiment care rănește cel mai mult. Un cuvânt spus nelalocul lui sau un gest nepotrivit pot schimba o idilă într-un război cu multe pierderi pentru ambele părți. De aceea, consider că iubirea anume se cultivă, are nevoie de timp pentru a crește și pentru a deveni una trainică; necunoscând persoana de alături, neștiind ce-i place, ce-i displace, ce-l face fericit și ce-l rănește, cât și concepțiile acestuia asupra anumitor lucruri, iubirea nu va ajunge să fie una desăvârșită. Dacă lipsesc și anumite ”chestii de tactică”, precum diplomația, respectul și arta de a asculta și de a înțelege, relația nu va ține mult, fie alterându-se pe parcurs, fie dizolvându-se cu totul.

Astfel, iubirea este un sentiment măreț, crescut cu grijă și protejat de inimile ce sunt capabile să simtă orice coardă din sufletul persoanei iubite; totuși, nu trebuie neglijat și faptul că iubirea este o forță distructivă, care nefiind tratată corect se transformă într-o mare dezamăgire și lasă urme în suflet incompatibile cu menținerea echilibrului sufletesc.

Despre cunoaștere

Cunoașterea, ca o sete nelipsită a rațiunii umane, izvorăște din capacitatea acesteia de a acumula informația din jur, însă nu un ultim rol îl joacă și motivația, care determină ființa umană să descopere lumea din care face parte.

Astfel, cunoașterea este o dorință genetică a omului. Aceasta se manifestă din copilărie – când pruncul începe să analizeze tot ce vede. Ați văzut vreodată cu ce ochi se uită un bebeluș la mânuțele sale? Cât timp poate sta și analiza mișcarea lor, fără să se plictisească? Pe parcurs crește și descoperă alte lucruri, începe să pună întrebări – care, de altfel, deseori sunt prea multe și puse prea des ca să enerveze un adult care cunoaște deja toate micile descoperiri ale copilului, și totuși se încăpățânează să le explice, uitând că și el a învățat din firimituri culese cu grijă pe parcursul vieții.

Pe de altă parte, cunoașterea este o capacitate nelimitată. Creierul uman este capabil să memomerze și să descopere o infinitate de lucruri, și totuși există oameni care dau cu piciorul în această  plăcere intelectuală. Există indivizi care refuză să se dezvote și să descopere lucruri noi: aceștia consideră că bagajul lor de cunoaștere este plin, că este destul pentru a se descurca în viață și rămân la starea de larve ordinare, considerând drept cunoaștere informația acumulată din timpul liceului, credința în prieteni imaginari și ”școala vieții și a realității” pe care o evită și o sfidează prin nimicnicia lor.

În concluzie, cunoașterea este cel mai mare tezaur al creierului uman. Aceasta este infinită, alimentată de setea de a ști, de ambiție și de rațiune, prezentă în fiecare individ din naștere. Totuși, se găsesc speciemene ce nu știu să aprecieze propriile capacități; aceștea refuză cunoașterea, mulțumindu-se la un bagaj infim de lucruri triviale și obscure. Astfel, cunoașterea seamănă cu un cadou: un om îl va deschide și va cerceta ce este înăuntru; altul va admira doar ambalajul frumos, fără să-l intereseze valoarea din spatele hârtiei lucioase.