Despre bătrânețe

Ca o etapă inevitabilă în viața omului, bătrânețea reprezintă începutul morții, sau mai exact moartea lentă, pe drumul căreia pierzi tot ce poți, revenind la prima etapă din viața ta – un copil neajutorat.

Personal, consider că bătrânețea e mai mult o stare a sufletului: dacă sufletul îți moare, cade pradă sentimentelor negative, fără capacitatea de a vedea un viitor, atunci îmbătrânești inevitabil, oricât de tânără nu ți-ar fi carnea; dacă îți asumi responsabilitatea pentru fericirea ta, muncești pentru a ajunge să ai ceea ce-ți dorești și te înconjori doar de oameni și lucruri ce-ți plac, atunci vârsta oaselor nu contează, pentru că ochii sclipesc ca la 20 de ani.

Frica de a îmbătrâni persistă la orice individ. Unei doamne îi este frică să îmbătrânească și în fiecare dimineață caută, înfrigurată, un fir alb sau o cută abia vizibilă pe frunte. Doamnei îi este frică să se urâțească, să nu mai fie atractivă pentru soțul ei. Un bărbat își privește neîncrezător părul, încercând să evite imaginea din oglindă ce-I arată un individ cu tâmplele pleșuve; îi este frică să devină slab. O adolescentă își examinează atent corpul, tresărind la fiecare centimetru în plus în talie sau apariție a imperfecțiunii pe corpul tânăr. Îi este frică să se transforme din larvă în future.

În primul rând, bătrânețea nu ține de vârsta fizică. O băbuță ce-și hrănește porumbeii de pe bancă se simte tânără, vioaie; în familie totul e bine, nepoții cresc cu zâmbetul pe buze, pisicile de acasă torc afectuos. Un tânăr cu chitara-n spate ce trece pe lângă este încruntat: termină facultatea și nu este sigur dacă are un viitor. Se simte singur și neputincios, atât de bătrân… Astfel, cine este bătrân? Doamna cu porumbeii, zâmbind zilei de azi sau tânărul sumbru, plecat în fața deznădejdii?

În al doilea rând, bătrânețea are și farmecul ei: respectul celor mai tineri, oferirea unui loc în tramvai, niște reduceri la anumite lucruri, o viață pașnică, zile întregi la dispoziție pentru a face ceea ce-ți aduce bucurie. Bătrânețea nu este doar un lucru rău, și nu neapărat un sfârșit. Dacă e privită de un pesimist, e începutul sfârșitului inevitabil. Dacă e privită de un optimist, e doar o nouă etapă a vieții, etapă dedicată doar propriei persoane.

Astfel, bătrânețea este o medalie cu două părți: pe una, cea mai întunecată, vezi neputința, frica, infirmitatea și poate nesiguranța zilei de mâine, frica de a dispărea pentru totdeauna. Pe partea cealaltă, luminoasă, bătrânețea este o vacanță continuă – fără teme, fără proiecte, fără șefi, fără muncă neplăcută – timp doar pentru tine, lucrurile ce-ți plac, plăcerile vieții și odihna binemeritată.

Despre copilărie

Fiind copii, ne doream să creștem cât mai reprede, să devenim ”ca ei”, să mergem la școală, să ieșim afară când vrem, să ne petrecem serile târzii la o ceașcă de cafea cu prietenii. Acum, la vârsta maturității, privim cu melancolie spre copiii ce se joacă în nisip. La fel ca noi, își doresc să ajungă cât mai reprede maturi; la fel ca noi, vor privi alții copii jucându-se cu aceeași melancolie…

În primul rând, copilăria a fost și va rămâne tărâmul tuturor viselor și a descoperirilor. Coronițele din păr, jocul de-a mijatca prin te miri ce văgăuni, altercațiile cu alți copiii pentru o jucărie, fuga nebună pe pajiști, câinii vecinului lătrând, prinzându-ne la furat cireșe… Câte și mai câte lucruri frumoase s-au întâmplat atunci! Și cu câtă indiferență le tratam; cât de mult visam să devenim maturi, să scăpăm de grija părintească și de toate acele reguli apparent stupide. Astăzi, de exemplu, mi-aș fi dorit să pot sta cu mama la făcut plăcinte; sau să alerg prin pădurea de la țară, văzând în fiecare copac un personaj mitologic, auzind fiecare asără cântând ca o zână fermecată, așteptând să fie eliberată de mine, marea eroină… și cât de trist mă privește felinarul din geam! La fel de bătrân, cu capul aplecat, la fel de trist și déjà indiferent. Ca mine…

În al doilea rând, copilăria, din punct de vedere al formării individului, este etapa învățării de la zero, etapa formării caracterului și a dezvoltării anumitor aptitudini. Această etapă este influiențată de mai mulți factori: familia, cercul social, informația oferită, educația, dezvoltarea anumitor aptitudini, găsirea hobbyurilor și a predispunerilor spre știință sau artă. Un copil educat într-o familie unde părinții acordă destulă atenție și investesc bani și timp pentru a-i arăta cât de frumoasă și mare este lumea va crește un individ intelligent, bine informat, cu deschidere spre multe domenii. O familie în care copilul este ținut din scurt, mereu izolat de semenii săi, obligat să facă ceva, va crește un individ fricos, complexat, frustrat. Astfel, foarte mult contează implicarea părinților în formarea copilului; în dependență de aceștia, copilăria va fi o amintire frumoasă sau un coșmar.

În concluzie, copilăria este cea mai frumoasă și cea mai ușoară etapă a vieții, când ai totul pus pe masă, doar să vrei să întinzi mâna. Pe de altă parte, aceasta este o perioadă influiențată foarte mult de oamenii de care ești înconjurat. Oricum, aceasta rămâne a fi timpul demult pierdut, în căutarea căruia nimeni nu a reușit să pornească; nu poți ajunge timpul, și nici copilul care acum câțiva zeci de ani avea zâmbetul tău…