Despre bătrânețe

Ca o etapă inevitabilă în viața omului, bătrânețea reprezintă începutul morții, sau mai exact moartea lentă, pe drumul căreia pierzi tot ce poți, revenind la prima etapă din viața ta – un copil neajutorat.

Personal, consider că bătrânețea e mai mult o stare a sufletului: dacă sufletul îți moare, cade pradă sentimentelor negative, fără capacitatea de a vedea un viitor, atunci îmbătrânești inevitabil, oricât de tânără nu ți-ar fi carnea; dacă îți asumi responsabilitatea pentru fericirea ta, muncești pentru a ajunge să ai ceea ce-ți dorești și te înconjori doar de oameni și lucruri ce-ți plac, atunci vârsta oaselor nu contează, pentru că ochii sclipesc ca la 20 de ani.

Frica de a îmbătrâni persistă la orice individ. Unei doamne îi este frică să îmbătrânească și în fiecare dimineață caută, înfrigurată, un fir alb sau o cută abia vizibilă pe frunte. Doamnei îi este frică să se urâțească, să nu mai fie atractivă pentru soțul ei. Un bărbat își privește neîncrezător părul, încercând să evite imaginea din oglindă ce-I arată un individ cu tâmplele pleșuve; îi este frică să devină slab. O adolescentă își examinează atent corpul, tresărind la fiecare centimetru în plus în talie sau apariție a imperfecțiunii pe corpul tânăr. Îi este frică să se transforme din larvă în future.

În primul rând, bătrânețea nu ține de vârsta fizică. O băbuță ce-și hrănește porumbeii de pe bancă se simte tânără, vioaie; în familie totul e bine, nepoții cresc cu zâmbetul pe buze, pisicile de acasă torc afectuos. Un tânăr cu chitara-n spate ce trece pe lângă este încruntat: termină facultatea și nu este sigur dacă are un viitor. Se simte singur și neputincios, atât de bătrân… Astfel, cine este bătrân? Doamna cu porumbeii, zâmbind zilei de azi sau tânărul sumbru, plecat în fața deznădejdii?

În al doilea rând, bătrânețea are și farmecul ei: respectul celor mai tineri, oferirea unui loc în tramvai, niște reduceri la anumite lucruri, o viață pașnică, zile întregi la dispoziție pentru a face ceea ce-ți aduce bucurie. Bătrânețea nu este doar un lucru rău, și nu neapărat un sfârșit. Dacă e privită de un pesimist, e începutul sfârșitului inevitabil. Dacă e privită de un optimist, e doar o nouă etapă a vieții, etapă dedicată doar propriei persoane.

Astfel, bătrânețea este o medalie cu două părți: pe una, cea mai întunecată, vezi neputința, frica, infirmitatea și poate nesiguranța zilei de mâine, frica de a dispărea pentru totdeauna. Pe partea cealaltă, luminoasă, bătrânețea este o vacanță continuă – fără teme, fără proiecte, fără șefi, fără muncă neplăcută – timp doar pentru tine, lucrurile ce-ți plac, plăcerile vieții și odihna binemeritată.

Despre ideal

Idealul reprezintă cea mai mare aspirație a unui om, acesta tinzând spre îndeplinirea tuturor criteriilor pentru a ajunge la ținta propusă. Astfel, pentru ideal se duce o luptă de-o viață, deseori fiind implicat sacrificiul.

Pe de o parte, idealul variază de la un om la altul: cineva țintește spre recunoaștere mondială în domeniul științei, cineva își dorește să modeleze o altă persoană care să fie ”perfectă”, pentru altcineva idealul reprezintă pacea și liniștea în sânul familiei. Astfel, ființa umană tinde să atingă acel ideal, muncind, luptând și sacrificând multe pentru acesta.

Pe de altă parte, ajuns odată la țintă, omul poate suferi o dezamăgire: idealul pe care și l-a dorit atât de mult, odată atins, nu reprezintă mai nimic, tot farmecul evaporându-se odată cu lupta pentru atingerea scopului. Astfel, mulți oameni rămân debusolați în cazul în care-și ating idealul și realizează că, de fapt, nu s-au schimbat prea multe lucruri, că nu sunte fericiți pe deplin, că oarecum nu asta își doreau.

În concluzie, consider că atingerea idealului este o sarcină grea; acesta ia foarte mult timp, forță, sentiment, presupune implicare emoțională totală și sacrificare a multor lucruri și oameni. Odată atins, acesta se poate transforma în cenușă, devenind lipsit de importanță și inutil, ființa omenească fiind construită să aspire mereu la ceva mai mult…

Despre iubire

Iubirea, cel mai frumos și mai cântat sentiment din lume, presupune un atașament fizic și intelectual față de o altă persoană, cu atât mai râvnit cu cât acea persoană este mai greu de cucerit și cu atât mai dulce cu cât persoana iubită îți împărtășește sentimentele.

În opinia mea, iubirea se cultivă. Aceasta nu apare spontan, din nicăieri; personal, nu cred în iubire la prima vedere. Iubirea nu este un sentiment trivial, aceasta are nevoie de timp, atenție și respect pentru a apărea. Astfel, în primul rând te îndrăgostești de personalitatea omului – oricât de bine nu ar arăta, acesta nu poate fi iubit dacă are o personalitate deranjantă pentru omul care îl simpatizează. După urmează atașarea față de fizic și mai târziu, de inteligență (în cazul în care contează pentru cineva și în cazul în care persoana respectivă o deține).

Pe de altă parte, acest sentiment nu poate fi ținut în frâu. Deschisă sau într-o frământare interioară, iubirea va ajunge să-l sufoce pe cel iubit sau pe cel ce iubește – dar asta doar în cazul în care sentimentul este într-adevăr puternic. La fel, iubirea este un sentiment care rănește cel mai mult. Un cuvânt spus nelalocul lui sau un gest nepotrivit pot schimba o idilă într-un război cu multe pierderi pentru ambele părți. De aceea, consider că iubirea anume se cultivă, are nevoie de timp pentru a crește și pentru a deveni una trainică; necunoscând persoana de alături, neștiind ce-i place, ce-i displace, ce-l face fericit și ce-l rănește, cât și concepțiile acestuia asupra anumitor lucruri, iubirea nu va ajunge să fie una desăvârșită. Dacă lipsesc și anumite ”chestii de tactică”, precum diplomația, respectul și arta de a asculta și de a înțelege, relația nu va ține mult, fie alterându-se pe parcurs, fie dizolvându-se cu totul.

Astfel, iubirea este un sentiment măreț, crescut cu grijă și protejat de inimile ce sunt capabile să simtă orice coardă din sufletul persoanei iubite; totuși, nu trebuie neglijat și faptul că iubirea este o forță distructivă, care nefiind tratată corect se transformă într-o mare dezamăgire și lasă urme în suflet incompatibile cu menținerea echilibrului sufletesc.