Despre menirea artistului

În sens larg, un artist este un om creativ, capabil să producă frumusețea printr-o mișcare a peniței, a creionului sau a daltei. Totuși, nu toți cei care se consideră artiști sunt ceea ce pretend a fi.

Menirea unui artist este, în primul rând, de a crea frumosul. Inspirat din natură, lumea din jur, oameni sau o altă lucrare, artistul făurește ceva nou (autentic) sau ceva mai puțin nou (în cel mai rău caz, un plagiat). Totuși, nu doar capacitatea de a vedea frumosul în orice definește artistul. Pentru a fi în stare de a da naștere unei opera noi, acesta trebuie să dețină și alte două calități: determinarea și dragostea de a munci. Fără aceste două, actul creării nu mai are loc, rămânând un singur vis sau o idée în cap.

În al doilea rând, pentru a face parte din cercul geniilor creației, un artist trebuie să câștige simpatia publicului. Astfel, dacă un pictor va afișa un peisaj minunat în fața unui public ceva mai materialist lucrarea acestuia nu va fi apreciată sau pur și simplu trecută cu vederea. Însă dacă acest tablou va nimeri în fața unor firi sensibile, artistice, admirația sinceră față de pictură va fi exprimată în favoruri, recenzii sau poate chiar și un cumpărător (a nu se confunda, totuși, admiratorul cu snobul).

Totuși, nu toți artiștii sunt norocoși; majoritatea chiar se scufundă în uitare, cu tot cu operele lor, trecând neobservați pe lângă publicul din ce în ce mai dezinteresat de frumos și originalitate. O parte din artiști și-au câștigat faima abia după moarte (ca Vincent van Gogh, de exemplu), alții au fost iubiți din prima de către publicul larg, pentru că operele lor sunt cam mediocre, ușor accesibile majorității (cum ar fi Paulo Coelho). Alții nu mai cunosc faima decât într-un cerc restrâns, și totuși valoarea lor este incontestabilă.

În concluzie, artistul e menit să aibă o viață tumultoasă, plină de căderi și ascensiuni, uneori banale, uneori schimbătoare de soartă și alteori fatale. Cea mai mare aspirație a artistului este să fie acceptat, în cel mai rău caz, și recunoscut pentru talentul său – idealul oricărui creator. Totuși, pentru a ajunge la ținta propusă, artistul trebuie să fie capabil să câștige dragostea publicului, să aibă cele trei însușiri – determinarea, munca asiduă și imaginația bogată,  dar și capacitatea de a trece peste un eșec sau de a nu decădea după un succes. Astfel, menirea artistului este de a bucura prin frumos și de a lăsa în urma sa un tezaur cultural cât mai original…

Despre bătrânețe

Ca o etapă inevitabilă în viața omului, bătrânețea reprezintă începutul morții, sau mai exact moartea lentă, pe drumul căreia pierzi tot ce poți, revenind la prima etapă din viața ta – un copil neajutorat.

Personal, consider că bătrânețea e mai mult o stare a sufletului: dacă sufletul îți moare, cade pradă sentimentelor negative, fără capacitatea de a vedea un viitor, atunci îmbătrânești inevitabil, oricât de tânără nu ți-ar fi carnea; dacă îți asumi responsabilitatea pentru fericirea ta, muncești pentru a ajunge să ai ceea ce-ți dorești și te înconjori doar de oameni și lucruri ce-ți plac, atunci vârsta oaselor nu contează, pentru că ochii sclipesc ca la 20 de ani.

Frica de a îmbătrâni persistă la orice individ. Unei doamne îi este frică să îmbătrânească și în fiecare dimineață caută, înfrigurată, un fir alb sau o cută abia vizibilă pe frunte. Doamnei îi este frică să se urâțească, să nu mai fie atractivă pentru soțul ei. Un bărbat își privește neîncrezător părul, încercând să evite imaginea din oglindă ce-I arată un individ cu tâmplele pleșuve; îi este frică să devină slab. O adolescentă își examinează atent corpul, tresărind la fiecare centimetru în plus în talie sau apariție a imperfecțiunii pe corpul tânăr. Îi este frică să se transforme din larvă în future.

În primul rând, bătrânețea nu ține de vârsta fizică. O băbuță ce-și hrănește porumbeii de pe bancă se simte tânără, vioaie; în familie totul e bine, nepoții cresc cu zâmbetul pe buze, pisicile de acasă torc afectuos. Un tânăr cu chitara-n spate ce trece pe lângă este încruntat: termină facultatea și nu este sigur dacă are un viitor. Se simte singur și neputincios, atât de bătrân… Astfel, cine este bătrân? Doamna cu porumbeii, zâmbind zilei de azi sau tânărul sumbru, plecat în fața deznădejdii?

În al doilea rând, bătrânețea are și farmecul ei: respectul celor mai tineri, oferirea unui loc în tramvai, niște reduceri la anumite lucruri, o viață pașnică, zile întregi la dispoziție pentru a face ceea ce-ți aduce bucurie. Bătrânețea nu este doar un lucru rău, și nu neapărat un sfârșit. Dacă e privită de un pesimist, e începutul sfârșitului inevitabil. Dacă e privită de un optimist, e doar o nouă etapă a vieții, etapă dedicată doar propriei persoane.

Astfel, bătrânețea este o medalie cu două părți: pe una, cea mai întunecată, vezi neputința, frica, infirmitatea și poate nesiguranța zilei de mâine, frica de a dispărea pentru totdeauna. Pe partea cealaltă, luminoasă, bătrânețea este o vacanță continuă – fără teme, fără proiecte, fără șefi, fără muncă neplăcută – timp doar pentru tine, lucrurile ce-ți plac, plăcerile vieții și odihna binemeritată.

Despre fericire

Consider că fericirea este aspirația supremă a oricărui individ. Indiferent de religie, orientare sexuală, țel în viață sau mod de a gândi, omul va aspira la fericire și va încerca să o capete prin orice mijloace.

În primul rând, fericirea presupune multă muncă. Dacă vrei să devii medic, înveți anatomie la greu, cauți o facultate bună, cu perspectivă de a te angaja la instituția pe care ți-o dorești. Dacă aspiri să devii o mamă minunată, alegi cu grijă omul de care-ți vei lega viața, înveți din greșelile altora în ceea ce privește educarea unui copil, faci și  niște cursuri de psihologie. Dacă vrei să devii politician, înveți să minți și să calci peste corpuri și idealuri umane. Fericirea fără determinare e doar o iluzie.

În al doilea rând, fericirea este și  o chestier de noroc. Oricât de mult n-ai munci pentru a o obține, ar putea apărea ceva ce să îți zdruncine toată munca sau invers, să te ducă la un alt nivel sau direct la țintă, fără să depui prea mult efort. Astfel, un om de știință ce descoperă un nou mod efficient de tratare a unei boli până atunci incurabile poate să-și piardă fericirea în neacceptarea de către medicină a metodei sale de tratament. Pe de altă parte, o nefericită fără viitor își poate găsi binevoitorul într-o călătorie cu trenul sau un număr greșit de telefon.

Totuși, mulți oameni habar nu au ce i-ar putea face fericiți. Unii aspiră spre fericire fără să o cunoască, alții o obțin dar realizează prea târziu că, de fapt, lucrul acela minor era fericirea lor. O altă categorie se simt bine doar pierzând fericirea, și anume îți regăsesc liniștea și împăcarea cu ”soarta” în deplângerea fericirii pierdute.

În concluzie, fericirea constă din muncă și noroc, dar și din capacitatea de a recunoaște, printre multe alte lucruri, acel lucru ce poate transforma o viață de om într-un vis real. Totuși, nu trebuie neglijată și perioada de după găsire a fericirii: dacă se depune tot efortul ca acest sentiment să se păstreze, fericirea va dăinui în sufletul omului mult timp, poate și o viață întreagă; dacă este obținută și apoi neglijată, fericirea se poate transforma într-o banalitate sau dispărea cu totul, lăsând un loc pustiu în suflet.

Despre ideal

Idealul reprezintă cea mai mare aspirație a unui om, acesta tinzând spre îndeplinirea tuturor criteriilor pentru a ajunge la ținta propusă. Astfel, pentru ideal se duce o luptă de-o viață, deseori fiind implicat sacrificiul.

Pe de o parte, idealul variază de la un om la altul: cineva țintește spre recunoaștere mondială în domeniul științei, cineva își dorește să modeleze o altă persoană care să fie ”perfectă”, pentru altcineva idealul reprezintă pacea și liniștea în sânul familiei. Astfel, ființa umană tinde să atingă acel ideal, muncind, luptând și sacrificând multe pentru acesta.

Pe de altă parte, ajuns odată la țintă, omul poate suferi o dezamăgire: idealul pe care și l-a dorit atât de mult, odată atins, nu reprezintă mai nimic, tot farmecul evaporându-se odată cu lupta pentru atingerea scopului. Astfel, mulți oameni rămân debusolați în cazul în care-și ating idealul și realizează că, de fapt, nu s-au schimbat prea multe lucruri, că nu sunte fericiți pe deplin, că oarecum nu asta își doreau.

În concluzie, consider că atingerea idealului este o sarcină grea; acesta ia foarte mult timp, forță, sentiment, presupune implicare emoțională totală și sacrificare a multor lucruri și oameni. Odată atins, acesta se poate transforma în cenușă, devenind lipsit de importanță și inutil, ființa omenească fiind construită să aspire mereu la ceva mai mult…