Despre geniu

Omul de geniu este considerat omul ce stă pe ultima treaptă de pe scara cunoașterii. Deținând un intelect superior omului de rând, geniul nu se încadrează nici într-o categorie socială, devenind un model, un idol chiar pentru cei care sund deschiși spre ceva nou.

În primul rând, condiția geniului este una mizeră: ridicându-se din întuneric, sărăcie și răutate, acesta este deseori ignorat de mulțime. Totuși, omul a cărui scop este să ajungă sus, la limita cunoașterii nu este afectat de părerea lumii din jur. Acesta va căuta mereu adevărul, mânat de setea de cunoaștere, va găsi argumente și contraargumente pentru o ipoteză și va fi în stare să explice orice dintr-un domeniu oarecare.

În al doilea rând, nu trebuie ignorată și părerea eronată pe care o are omul de rând despre geniu: conform acestuia, un geniu este un om ce se naște cu acele cunoștințe, este predispus să afle răspunsuri așa, din nicăieri. De fapt, oricine poate deveni un geniu, totul ține de două lucruri: efor și înspirație. Orice talent va rămâne un grăunte într-un sol nefertil dacă nu este crescut, cultivat, educat, lucruri ce sunt imposibile de realizat fără inspirație și ambiție.

Astfel, geniul nu este o ființă divină: este un om care a reușit să părăsească găoacea mentalității limitate a mulțimii, s-a ambiționat și a învățat, pasionat de lucruri noi, mereu fiind însetat de cunoaștere. Pentru a deveni geniu nu trebuie să te naști predispus la ”condiția geniului”; trebuie să muncești din greu ca să poți atinge idealul – limita cunoașterii, ultima treaptă a scării…

Despre menirea artistului

În sens larg, un artist este un om creativ, capabil să producă frumusețea printr-o mișcare a peniței, a creionului sau a daltei. Totuși, nu toți cei care se consideră artiști sunt ceea ce pretend a fi.

Menirea unui artist este, în primul rând, de a crea frumosul. Inspirat din natură, lumea din jur, oameni sau o altă lucrare, artistul făurește ceva nou (autentic) sau ceva mai puțin nou (în cel mai rău caz, un plagiat). Totuși, nu doar capacitatea de a vedea frumosul în orice definește artistul. Pentru a fi în stare de a da naștere unei opera noi, acesta trebuie să dețină și alte două calități: determinarea și dragostea de a munci. Fără aceste două, actul creării nu mai are loc, rămânând un singur vis sau o idée în cap.

În al doilea rând, pentru a face parte din cercul geniilor creației, un artist trebuie să câștige simpatia publicului. Astfel, dacă un pictor va afișa un peisaj minunat în fața unui public ceva mai materialist lucrarea acestuia nu va fi apreciată sau pur și simplu trecută cu vederea. Însă dacă acest tablou va nimeri în fața unor firi sensibile, artistice, admirația sinceră față de pictură va fi exprimată în favoruri, recenzii sau poate chiar și un cumpărător (a nu se confunda, totuși, admiratorul cu snobul).

Totuși, nu toți artiștii sunt norocoși; majoritatea chiar se scufundă în uitare, cu tot cu operele lor, trecând neobservați pe lângă publicul din ce în ce mai dezinteresat de frumos și originalitate. O parte din artiști și-au câștigat faima abia după moarte (ca Vincent van Gogh, de exemplu), alții au fost iubiți din prima de către publicul larg, pentru că operele lor sunt cam mediocre, ușor accesibile majorității (cum ar fi Paulo Coelho). Alții nu mai cunosc faima decât într-un cerc restrâns, și totuși valoarea lor este incontestabilă.

În concluzie, artistul e menit să aibă o viață tumultoasă, plină de căderi și ascensiuni, uneori banale, uneori schimbătoare de soartă și alteori fatale. Cea mai mare aspirație a artistului este să fie acceptat, în cel mai rău caz, și recunoscut pentru talentul său – idealul oricărui creator. Totuși, pentru a ajunge la ținta propusă, artistul trebuie să fie capabil să câștige dragostea publicului, să aibă cele trei însușiri – determinarea, munca asiduă și imaginația bogată,  dar și capacitatea de a trece peste un eșec sau de a nu decădea după un succes. Astfel, menirea artistului este de a bucura prin frumos și de a lăsa în urma sa un tezaur cultural cât mai original…

Despre bătrânețe

Ca o etapă inevitabilă în viața omului, bătrânețea reprezintă începutul morții, sau mai exact moartea lentă, pe drumul căreia pierzi tot ce poți, revenind la prima etapă din viața ta – un copil neajutorat.

Personal, consider că bătrânețea e mai mult o stare a sufletului: dacă sufletul îți moare, cade pradă sentimentelor negative, fără capacitatea de a vedea un viitor, atunci îmbătrânești inevitabil, oricât de tânără nu ți-ar fi carnea; dacă îți asumi responsabilitatea pentru fericirea ta, muncești pentru a ajunge să ai ceea ce-ți dorești și te înconjori doar de oameni și lucruri ce-ți plac, atunci vârsta oaselor nu contează, pentru că ochii sclipesc ca la 20 de ani.

Frica de a îmbătrâni persistă la orice individ. Unei doamne îi este frică să îmbătrânească și în fiecare dimineață caută, înfrigurată, un fir alb sau o cută abia vizibilă pe frunte. Doamnei îi este frică să se urâțească, să nu mai fie atractivă pentru soțul ei. Un bărbat își privește neîncrezător părul, încercând să evite imaginea din oglindă ce-I arată un individ cu tâmplele pleșuve; îi este frică să devină slab. O adolescentă își examinează atent corpul, tresărind la fiecare centimetru în plus în talie sau apariție a imperfecțiunii pe corpul tânăr. Îi este frică să se transforme din larvă în future.

În primul rând, bătrânețea nu ține de vârsta fizică. O băbuță ce-și hrănește porumbeii de pe bancă se simte tânără, vioaie; în familie totul e bine, nepoții cresc cu zâmbetul pe buze, pisicile de acasă torc afectuos. Un tânăr cu chitara-n spate ce trece pe lângă este încruntat: termină facultatea și nu este sigur dacă are un viitor. Se simte singur și neputincios, atât de bătrân… Astfel, cine este bătrân? Doamna cu porumbeii, zâmbind zilei de azi sau tânărul sumbru, plecat în fața deznădejdii?

În al doilea rând, bătrânețea are și farmecul ei: respectul celor mai tineri, oferirea unui loc în tramvai, niște reduceri la anumite lucruri, o viață pașnică, zile întregi la dispoziție pentru a face ceea ce-ți aduce bucurie. Bătrânețea nu este doar un lucru rău, și nu neapărat un sfârșit. Dacă e privită de un pesimist, e începutul sfârșitului inevitabil. Dacă e privită de un optimist, e doar o nouă etapă a vieții, etapă dedicată doar propriei persoane.

Astfel, bătrânețea este o medalie cu două părți: pe una, cea mai întunecată, vezi neputința, frica, infirmitatea și poate nesiguranța zilei de mâine, frica de a dispărea pentru totdeauna. Pe partea cealaltă, luminoasă, bătrânețea este o vacanță continuă – fără teme, fără proiecte, fără șefi, fără muncă neplăcută – timp doar pentru tine, lucrurile ce-ți plac, plăcerile vieții și odihna binemeritată.

Despre altruism

Altruismul, o calitate demnă de admirație și din păcate rar întâlnită în societatea de astăzi, reprezintă o însușire nemăsurabil de frumoasă și importantă.

În primul rând, altruismul – capacitatea de a oferi ceva sau de a ajuta pe cineva fără a cere ceva în schimb este deseori trecut cu vederea. În societatea modernă, oamenii care ajută sau oferă ceva fără să ceară o ”plată” sunt priviți cu ochi iscoditori, deseori fiind considerați indivizi cu intenții ascunse. Astfel, numărul de oameni într-adevăr altruiști nu se cunoaște, deoarece o bună parte din populație este ”altruistă” cu  intenții ascunse (mișeii), bine mascate (politicienii) sau fără frica de a fi judecați pentru nelegiuirile sale provenite din actele de ”caritate” (biserica).

Pe de altă parte, altruismul este una dintre puținele calități pe care le admiră cei cu o conștiinșă curată, oameni ce ajută din inimă și tot din inimă apreciază eforturile depuse de către alții. Acte de altruism se întâmplă în fiecare zi  – în tramvai, când un somn oferă locul unei doamne mai în vărstă; în magazine, când un tânăr îi oferă domnișoarei de alături cutia de pe raftul al patrulea la care tânăra încerca să ajungă; la un concert, când băiețelul de 7 ani este ridicat pe umeri de unul mai mare, ca să poată vedea și el ce se întâmplă pe scenă. Din păcate, aceste acte de altruism sunt luate drept ”așa trebuie”, deseori trecute cu vederea de cei ce afirmă că ”în lumea asta nu mai există oameni ce să ofere ceva fără să ceară nimic în schimb”.

Personal, consider că cel mai mare altruism este să iubești. Doar prin iubire oferi tot ce ai mai bun fără să ceri nimic în schimb; ba mai mult, îți face o plăcere deosebită să vezi omul de lângă tine zâmbind, măgulit de acest sentiment măreț pe care îl oferi din toată inima. Din păcate, astăzi iubirea este deseori un sentiment corupt, josnic, dureros și totuși la fel de râvnit ca acum o mie de ani.

În concluzie, altruismul este o calitatea frumoasă, înălțătoare pentru un individ. Chiar dacă actele de altruism sunt trecute cu vederea, deseori drept ”așa trebuie și așa e normal să fie”,  aceste mici gesturi fac oamenii mai buni, mai atenți unii cu ceilalți. Altruismul fals va fi tot timpul depistat, gonit și detestat; în schimb, cel adevărat va fi căutat, admirat și păstrat. Și totuși, cel mai înălțător altruism se va găsi în iubire…

Despre gândire

Gândirea, una dintre puținele însușiri care ne ”diferențiază” de celelalte regnuri este deseori confundată cu rațiunea. Din păcate, o mare parte din subspecia Homo sapiens sapiens nu gândește, ci se rezumă la perceperea lumii doar prin intermediul instinctelor, astfel degradând înapoi la Homo sapiens neanderthaliensis.

În primul rând, gândirea este o activitate atribuită doar omului, ceea ce presupune o înaltă dezvoltare intelectuală, capacitate de a raționa, de a face legătură logică între un eveniment și o consecință, de a chibzui posibilitățile și șansa la succes. Astfel, gândirea reprezintă personalitatea omului și nivelul său de inteligență.

În al doilea rând, gândirea presupune o activitate permanentă, prin intermediul căreia omul cunoaște, se dezvoltă, creează. Din păcate, impactul unei societăți sau a unei puteri poate deregla acest mecanism: mass-media, care, de altfel, prezintă consumatorului ceea ce acesta-i cere; biserica, cunoscută și ca organ de spălare a creierului; un regim politic, ce ascunde adevărul și prezită publicului doar faptele și ideile pe care le vrea el. Astfel, o bună parte din populație fie e spălată pe creier, fie zombată, fie degradată de informațiile ”adevărate” și ”folositoare” oferite de cei trei paraziți ai societății.

În concluzie, consider că felul de a gândi la oameni diferă. O parte din populație încă mai gândește logic, rațional, nefiind infectată de  paraziții societății. Cealaltă – turma, există doar datorită televizorului, politicii și bisericii, în timp ce organul lor de gândire fie se atrofiază, fie se mută în alt loc, la fel de ”inteligent” ca și piatra din parc. Capacitatea de a gândi îi este caracteristică doar omului, ceea ce mă face să sper că oamenii mai au o șansă de a se dezvolta și de a scăpa de vrăjmașii rațiunii. Astfel, omenirea mai are o șansă de a crea un viitor frumos, adevărat și plin de cunoștințe pentru generațiile viitoare.

Despre fericire

Consider că fericirea este aspirația supremă a oricărui individ. Indiferent de religie, orientare sexuală, țel în viață sau mod de a gândi, omul va aspira la fericire și va încerca să o capete prin orice mijloace.

În primul rând, fericirea presupune multă muncă. Dacă vrei să devii medic, înveți anatomie la greu, cauți o facultate bună, cu perspectivă de a te angaja la instituția pe care ți-o dorești. Dacă aspiri să devii o mamă minunată, alegi cu grijă omul de care-ți vei lega viața, înveți din greșelile altora în ceea ce privește educarea unui copil, faci și  niște cursuri de psihologie. Dacă vrei să devii politician, înveți să minți și să calci peste corpuri și idealuri umane. Fericirea fără determinare e doar o iluzie.

În al doilea rând, fericirea este și  o chestier de noroc. Oricât de mult n-ai munci pentru a o obține, ar putea apărea ceva ce să îți zdruncine toată munca sau invers, să te ducă la un alt nivel sau direct la țintă, fără să depui prea mult efort. Astfel, un om de știință ce descoperă un nou mod efficient de tratare a unei boli până atunci incurabile poate să-și piardă fericirea în neacceptarea de către medicină a metodei sale de tratament. Pe de altă parte, o nefericită fără viitor își poate găsi binevoitorul într-o călătorie cu trenul sau un număr greșit de telefon.

Totuși, mulți oameni habar nu au ce i-ar putea face fericiți. Unii aspiră spre fericire fără să o cunoască, alții o obțin dar realizează prea târziu că, de fapt, lucrul acela minor era fericirea lor. O altă categorie se simt bine doar pierzând fericirea, și anume îți regăsesc liniștea și împăcarea cu ”soarta” în deplângerea fericirii pierdute.

În concluzie, fericirea constă din muncă și noroc, dar și din capacitatea de a recunoaște, printre multe alte lucruri, acel lucru ce poate transforma o viață de om într-un vis real. Totuși, nu trebuie neglijată și perioada de după găsire a fericirii: dacă se depune tot efortul ca acest sentiment să se păstreze, fericirea va dăinui în sufletul omului mult timp, poate și o viață întreagă; dacă este obținută și apoi neglijată, fericirea se poate transforma într-o banalitate sau dispărea cu totul, lăsând un loc pustiu în suflet.

De ce ai scrie un jurnal când (cât) ești tânăr

M-am întrebat de mai multe ori de ce am început să îmi notez gândurile în jurnal. Cel mai vechi datează din 2005, un carnețel mic, cu o copertă galbenă, spălăcită. Deschizându-l, nu văd nimic interesant, căci sunt notate evenimente gen ”azi am mâncat cireșe și m-am uitat la un film”. Și totuși, literele scrise inegal, undeva colțuros sau neîngrijit îmi reamintesc de o fetiță ce simțea nevoia să vorbească cu cineva.

 Astăzi, acel ”cineva” poartă numele de ”Dragă Nimeni”, dar scrisorile adresate lui sunt mult mai complexe, scrise în clipele triste, când gândurile nu merită să fie rostite cu voce tare. Scrisorile nu sunt trimise niciodată, acestea își duc veacul printre foile galbene ale unei condici cu coperți roșii. Literele au devenit rotunde, aranjate în rânduri drepte. Frazele s-au extins, ocupând pagini întregi. Carnețelul galben s-a pierdut undeva printre cărți demult uitate…

Adolescența este perioada schimbărilor radicale în interiorul unui individ. Acestea sunt de natură fizică, psihică, morală. Totuși, schimbările emoționale lasă o amprentă considerabilă. Deseori, adolescentul trece prin perioade negative, când lumea din jur se transformă într-un haos, când nici el nu știe ce se întâmplă cu el și cu oamenii din jur. Cineva își regăsește liniștea sufletească în cercul prietenilor, cineva – în jocurile online, altcineva – în vicii, dar mai sunt și romantici ce preferă să-și îngroape gândurile în foi pătate de cerneală. Acesta, din punctul meu de vedere, este cel mai sigur mod de a păstra amintirea unei perioade zbuciumate.

Un prim argument ar fi necesitatea unui spațiu intim pentru un individ ce trece prin marea schimbare. Un gând fugar, un sentiment abia născut, un eveniment marcant își regăsește urma în amintirile unui prieten căruia îi este relatată trăirea din acea clipă. Totuși, amintirea piere din gândul oamenilor, din gândul adolescentului în sine, astfel venind o zi când nici cea mai arzătoare dorință de a-și reaminti o clipă frumoasă nu poate să schimbe trecerea timpului și râul lui Lethe din mintea fiecăruia. Aici intervine jurnalul, spațiul în care amintirea este vie, scrisă în clipa trăirii, când sentimentele năvalnice fugeau înaintea literelor, fără ca cerneala să aibă vreo șansă să le ajungă din urmă.

Un alt argument ar fi descoperirea propriei personalități pe parcursul timpului, observarea trecerii din vârsta copilăriei în universul maturității. Deschizând un caiet vechi, omul se regăsește la vârsta datei din calendar, amintindu-și cât de naiv, trist, vesel, năzbâtios sau cuminte a fost cândva; și nu-i vine să creadă că el, cel ce a deschis caietul este același el mâna căruia a înșirat cuvinte pe filele care cândva au fost albe…

În concluzie, consider că un jurnal este o necesitate pentru cei ce vor să-și (re)cunoască propria personalitate; în primul rând, să observe evoluția individuală pe parcursul timpului și, în al doilea rând, să-și regăsească cele mai intime amintiri și gânduri ce au fost menite să fie relatate doar filelor galbene, mirosind a praf și vise al unui copil demult matur…