Despre frică

Instinctul de frică există la toate speciile de animale, acesta fiind unul dintre instinctele de apărare. Frica poate fi de mai multe feluri, morală, psihică, indusă, însă cea mai cumplită este frică de a muri.

Pe de o parte, frica este un instinct normal, specific majorității fințelor vii. Aceasta se manifestă în momente cruciale, precum în fața unei consecințe sau în fața morții. Există și frici nefondate sau exagerate, numite fobii: frica de apă, frica de întuneric, frica de înălțimi. Acestea apar în urma unor traume din copilărie sau reies din anumite întâmplări și discuții cu oamenii.

Pe de altă parte, frica poate fi deseori indusă – de o persoană, de convingerile cuiva, de un regim politic, de gânduri paranoice sau de amintiri și întâmplări din trecut legate de subiectul respectiv. Astfel, aceasta este o frica nefondată pe instinct, ci mai mult pe spălare de creier sau lipsa gândirii raționale. De exemplu, în evul mediu era indusă frica de zeul suprem, care pedepsea pe cel ce nu asculta de poruncile acestuia. De altfel, omul din evul mediu nu avea nevoie de dovezi de existență sau prezența acelui zeu ca să fie sigur că ceea ce i se induce este adevărat. În liniștea interioară, omul făcea și chibzuia totul pornind de la o singură premisă – voi fi pedepsit. Dintr-o de frică nefondată se nasc și alte cusururi  – lașitatea,  frustrarea, lingușirea, minciuna.

În concluzie, consider că frica este un sentiment normal pentru orice ființă vie, deoarece aceasta înștiințează de apariția unui pericol ce deseori poate costa viața, onoarea, libertatea. Pe de altă parte, inducerea fricii este o tactică deseori folosită împotriva mulțimii pentru a oferi putere anumitor cercuri sociale, astfel inducând oamenii în panică și făcându-i supuși și dezinteresați de propria valoare intelectuală.

Despre iubire

Iubirea, cel mai frumos și mai cântat sentiment din lume, presupune un atașament fizic și intelectual față de o altă persoană, cu atât mai râvnit cu cât acea persoană este mai greu de cucerit și cu atât mai dulce cu cât persoana iubită îți împărtășește sentimentele.

În opinia mea, iubirea se cultivă. Aceasta nu apare spontan, din nicăieri; personal, nu cred în iubire la prima vedere. Iubirea nu este un sentiment trivial, aceasta are nevoie de timp, atenție și respect pentru a apărea. Astfel, în primul rând te îndrăgostești de personalitatea omului – oricât de bine nu ar arăta, acesta nu poate fi iubit dacă are o personalitate deranjantă pentru omul care îl simpatizează. După urmează atașarea față de fizic și mai târziu, de inteligență (în cazul în care contează pentru cineva și în cazul în care persoana respectivă o deține).

Pe de altă parte, acest sentiment nu poate fi ținut în frâu. Deschisă sau într-o frământare interioară, iubirea va ajunge să-l sufoce pe cel iubit sau pe cel ce iubește – dar asta doar în cazul în care sentimentul este într-adevăr puternic. La fel, iubirea este un sentiment care rănește cel mai mult. Un cuvânt spus nelalocul lui sau un gest nepotrivit pot schimba o idilă într-un război cu multe pierderi pentru ambele părți. De aceea, consider că iubirea anume se cultivă, are nevoie de timp pentru a crește și pentru a deveni una trainică; necunoscând persoana de alături, neștiind ce-i place, ce-i displace, ce-l face fericit și ce-l rănește, cât și concepțiile acestuia asupra anumitor lucruri, iubirea nu va ajunge să fie una desăvârșită. Dacă lipsesc și anumite ”chestii de tactică”, precum diplomația, respectul și arta de a asculta și de a înțelege, relația nu va ține mult, fie alterându-se pe parcurs, fie dizolvându-se cu totul.

Astfel, iubirea este un sentiment măreț, crescut cu grijă și protejat de inimile ce sunt capabile să simtă orice coardă din sufletul persoanei iubite; totuși, nu trebuie neglijat și faptul că iubirea este o forță distructivă, care nefiind tratată corect se transformă într-o mare dezamăgire și lasă urme în suflet incompatibile cu menținerea echilibrului sufletesc.

Despre luptă

Viața constă din nenumărate provocări, deziluzionări și momente penibile. Acestea fac parte din activitatea zilnică a unui om, indiferent de personalitatea lui, țara în care se află sau starea emoțională. Cineva ignoră, cineva fuge, dar cei mai mulți aleg o singură metodă de supraviețuire – lupta.

În primul rând, lupta constă în acceptarea realității și depunerea efortului pentru a o schimba în mai bine. Astfel, lucrurile rele nu sunt chiar atât de devastatoare dacă se întreprinde ceva pentru combaterea cauzelor aparițiilor acestora, o zi nasoală nu este atât de deranjantă dacă reușești să combați indispoziția și să vezi frumosul din jur. O relație ce tinde să se destrame poate fi remediată dacă se depune efortul necesar de a-ți înțelege partenerul și de a-ți corecta greșelile.

În al doilea rând, lupta, pe lângă necesitatea ei în procesul de supraviețuire, modelează caracterul omului. O personalitate puternică este doar acel om care luptă pentru el, pentru oamenii dragi, pentru o lume mai bună. Acesta se opune lucrurilor nefaste, încearcă să le schimbe sau să le accepte, păstrându-și totodată sufletul intact.

În concluzie, consider că ideea de luptă este importantă în viața unui om; pe de o parte, aceasta asigură supraviețuirea. Pe de altă parte, ajută la formarea personalității și la acceptarea realității în culorile ei sumbre.

Despre rolul guvernării

Deși tindem să considerăm că suntem unici, cu o voință proprie și norme morale bine definite, noi, ca specie umană, nu putem trăi separat. În dorința și nevoia de a comunica, formăm un grup, o comunitate, un neam, un stat. Astfel, necesitatea unui lider sau a unui grup care să dirijeze un stat este inevitabilă. Aici intervine rolul guvernării.

În primul rând, guvernarea presupune conducere, administrare, dirijare a unui popor. Aceasta are drept obiectiv principal bunăstarea populației, mulțumirea acesteia și integrarea fiecărui individ în societate. Astfel, rolul de guvernare atribuit unui individ sau unui grup limitat presupune o mare răspundere: acesta devine păpușarul care trage de ațele comunității. De exemplu, în trecut sub deviza puterii asupra unui grup se petreceau fapte mărețe, când suveranul slujea poporul, îi îndeplinea dorințele și făcea tot posibilul ca națiunea să fie mulțumită de conducere.

În al doilea rând, într-o situație idală, guvernarea ar însemna slujirea în folosul comunității. Într-o situație reală, în care se află și țara noastră, guvernarea înseamnă doar interes propriu a unui singur individ sau un grup restrâns, acesta metamorfozându-se într-un parazit similar cu o specie de liană, care se adăpostește la rădăcina unui copac, sugându-i seva, încolăcindu-se în jurul trunchiului care, treptat, devine o construcție moartă. Astfel, rolul inițial al guvernării trece pe planul al doilea, în prim plan ieșind doar setea de avuție și putere. Într-o astfel de societate concepțiile precum nepotism, mită, șantaj și crimă sunt la ordinea zilei; sub o mască de ordine, în organul de conducere se instaurează anarhia.

Din punctul meu de vedere, o conducere a maselor este necesară unui popor, dar conducere ca de la egal la egal, nu una totalitaristă sau coruptă, ci una matură, a cărei interese coincide, în mare parte, cu interesele poporului. Astfel de tipuri de conducere există în statele avansate, cu o mentalitate deschisă, care preferă să judece logic și nu doar practic.

Astfel, rolul guvernării este, în primul rând, de a sluji în folosul poporului și a intereselor acestuia. Totuși, partea cealaltă a medaliei ne indică o abatere gravă de la conceptul inițial, astfel guvernarea transformându-se într-un animal crud, indiferent și mereu însetat de putere și avuție. În al doilea rând, consider că guvernarea ar trebui să fie una rațională, fără abuzuri de orice fel, în care conducătorii și masele să se trateze de la egal la egal.