Despre iubire

Iubirea, cel mai frumos și mai cântat sentiment din lume, presupune un atașament fizic și intelectual față de o altă persoană, cu atât mai râvnit cu cât acea persoană este mai greu de cucerit și cu atât mai dulce cu cât persoana iubită îți împărtășește sentimentele.

În opinia mea, iubirea se cultivă. Aceasta nu apare spontan, din nicăieri; personal, nu cred în iubire la prima vedere. Iubirea nu este un sentiment trivial, aceasta are nevoie de timp, atenție și respect pentru a apărea. Astfel, în primul rând te îndrăgostești de personalitatea omului – oricât de bine nu ar arăta, acesta nu poate fi iubit dacă are o personalitate deranjantă pentru omul care îl simpatizează. După urmează atașarea față de fizic și mai târziu, de inteligență (în cazul în care contează pentru cineva și în cazul în care persoana respectivă o deține).

Pe de altă parte, acest sentiment nu poate fi ținut în frâu. Deschisă sau într-o frământare interioară, iubirea va ajunge să-l sufoce pe cel iubit sau pe cel ce iubește – dar asta doar în cazul în care sentimentul este într-adevăr puternic. La fel, iubirea este un sentiment care rănește cel mai mult. Un cuvânt spus nelalocul lui sau un gest nepotrivit pot schimba o idilă într-un război cu multe pierderi pentru ambele părți. De aceea, consider că iubirea anume se cultivă, are nevoie de timp pentru a crește și pentru a deveni una trainică; necunoscând persoana de alături, neștiind ce-i place, ce-i displace, ce-l face fericit și ce-l rănește, cât și concepțiile acestuia asupra anumitor lucruri, iubirea nu va ajunge să fie una desăvârșită. Dacă lipsesc și anumite ”chestii de tactică”, precum diplomația, respectul și arta de a asculta și de a înțelege, relația nu va ține mult, fie alterându-se pe parcurs, fie dizolvându-se cu totul.

Astfel, iubirea este un sentiment măreț, crescut cu grijă și protejat de inimile ce sunt capabile să simtă orice coardă din sufletul persoanei iubite; totuși, nu trebuie neglijat și faptul că iubirea este o forță distructivă, care nefiind tratată corect se transformă într-o mare dezamăgire și lasă urme în suflet incompatibile cu menținerea echilibrului sufletesc.

Despre egoism

Cuvântul ”egoism” ne duce imediat cu gândul la un defect, la un om indiferent, preocupat doar de propriile interese, incapabil să se gândească și la altcineva sau la binele altcuiva; narcisist și lipsit de dragoste pentru oamenii din jur. Și totuși, astăzi întâlnim din ce în ce mai mulți oameni egoiști – fenomen ce ”aparent” nu a avut loc acum câteva decenii.

În primul rând, egoismul este mereu privit ca un defect. Consider că într-adevăr este un defect, doar dacă este dus la extremă. Pentru că, în fond, omul este un animal egoist: agonisește bunuri pentru el, își dorește un anumit lucru pentru el, vrea să fie iubit, apreciat, mereu pe primul loc într-o activitate sau în inima altui om. Dar există și un alt fel de egoism: egoismul pentru aproapele tău. De exemplu, într-un magazin de jucării în perioada Crăciunului o mamă va cumpăra mai multe jucării dintr-un stoc limitat pentru copilul său, astfel lăsând alți părinți fără cadoul pe care odraslele lor și l-au dorit de foarte mult timp. Aici, egoismul mamei se manifestă prin dorința de a face totul pentru copilul său, indiferent că e ceva necesar sau nu, astfel gândindu-se doar la copilul său și nu și la ceilalți.

În al doilea rând, egoismul poate trece în indiferență, acest aspect deseori întțlnindu-se la oameni cu o educație proastă (sau lipsă) și la oameni alintați de familie. Astfel, într-un cuplu poate apărea situația în care unul iubește și celălalt acceptă. Dacă primul va oferi ceva din toată inima, fie că e atenție sau compliment, fie un cadou, celălalt va accepta acestea considerând că e ceva perfect normal, fără însă a oferi aceleași lucruri în schimb. Acest tip de persoane sunt egoiste, considerând că tot ce li se oferă este gratis. Într-un fel, iubirea înseamnă altruism; pe de altă parte, aceasta necesită resurse sentimentale și fizice pentru a se dezvlota și rezista.

În concluzie, consider că egoismul, în doze mici, este  o modalitate perfectă de autoapărare și evaluare a meritelor proprii. Totuși, dus până la extremă, acesta creează discomfort de orice fel persoanelor din jur, atrăgând sentimente și atitudini negative, dând o nuanță urâtă societății moderne.