Despre inteligență

Se zice că omul se naște cu un anumit grad de inteligență – ”inteligență nativă” în termeni psihologici. Întrebarea este dacă aceasta se păstrează și pe parcursul vieții, nealimentată de surse de informare și formare?

Pe de o parte, inteligența clasifică oamenii în intelectuali sau mai puțin. Astfel, o persoană cultă, care nu se mulțumește doar cu inteligența dată de ”mama natură”, care pe tot parcursul vieții se informează despre tot și își formează anumite viziuni asupra unor lucruri, concepte și principii devine, în ochii oamenilor din jur, un ”inteligent” în sensul denotative al cuvântului.

Pe de altă parte, inteligența în sine nu constă doar în acumularea de cunoștințe, ci și gestionarea lor, crearea propriului mod de gândire după meditații complexe. Un om bine informat nu este neapărat inteligent: acesta poate avea un rezervor de stocare a informației, dar nu și un aparat de gestionare a acesteia.

Astfel, inteligența nu se măsoară doar în cantitatea de cunoștințe acumulate; nefiind analizate, acestea rămân simple informații  utile sau mai puțin, nepersonalizate și reci. Inteligența în sine constă în capacitatea de înțelegere a informațiilor și crearea unor păreri personale despre ceva anume, păreri bazate pe concepte logice și raționale. De altfel, termenul de ”inteligență natală” s-ar putea să nu fie atât de abstract pe cât pare…

Despre educație

În societatea modernă, educația ocupă un rol important în formarea individului. Dacă în evul mediu această posibilitate era oferită doar copiilor nobili, în ziua de astăzi educația nu mai este o raritate: de ea au parte marea majoritate a generațiilor în formare.

În primul rând, dreptul la educație desemnează crearea unor condiții pentru a acumula cunoștințe într-o formă eficientă. Astfel, generațiile tinere își încep drumul educației de acasă. Fiind educați de părinți, aceștia trec la un alt nivel – grădinița, unde pentru prima dată învață, prin metode practice, de a se integra într-o societate, de a relaționa cu oamenii, de a diferenția binele de rău, etc. La o vârstă fragedă copilul merge la școală – unde învață bazele științei, artei, logicii și lingvisticii. După învățământul primar urmează gimnaziul, și după – liceul, locul în care individul începe să perceapă lumea cu ochii unui adult. Universitatea în schimb are rolul de a finisa educarea teoretică a individului, fără a purta răspundere pentru reușitele lui din viitor și acțiunile pe care le întreprinde. Astfel, procesul de formare a unui om începe devreme și deseori nu se termină până la moarte – în cazul oamenilor care nu se limitează la cunoștințele acumulate de la alții.

În al doilea rând, educația nu conține doar partea teoretică: mai este și cea practică, deseori oferindu-i individului oportunități noi sau invers, micșorându-i cercul posibilităților. Astfel, un informatician foarte bun ca programator, dar needucat, brutal cu oamenii sau indecent va avea mai puține șanse decât unul mai slăbuț, dar mai educat și amiabil cu oamenii. Astfel, partea teoretică este deseori anulată de cea practică; capacitățile mintale sunt deseori trecute pe planul doi în cazul lipsei aptitudinilor sociale.

În opinia mea, educația ocupă un rol important în dezvoltarea individului, atât în comportamentul său în societate, cât și în munca sa intelectuală. Astfel, educația are rolul de a forma, deschizând individului noi orizonturi; pe de altă parte, lipsa acesteia restrânge posibilitățile. La fel, disonanța între educația intelectuală și cea socială poate crea disconfort celor din jur și în primul rând persoanei propriu-zise.

În concluzie, importanța educației este necontestată, având rolul de a crește o comunitate cât mai sănătoasă din punct de vedere social și crearea posibilităților de dezvoltare a aptitudinilor mintale ale acesteia, oferindu-i omului acces nelimitat la (re)descoperirea propriei vieți.