Despre faptă și consecință

Orice acțiune nu am întreprinde, este firesc că va avea loc și o reacțiune. Principiile vieții indică faptul că nimic nu trece fără o consecință. Fie că e o faptă bună, un cuvânt usturător la adresa unui om influient, fie o vaza preferată a mamei spartă de tine, toate lucrurile și acțiunile noastre au o urmare.

Pe de o parte, consecința faptelor bune nu se observă tot timpul. De altfel, asta e natura omului: să țină minte ce e rău și să uite de binele făcut. Un copil va ține minte toată viața cum i-a fost refuzată o mașinuță sub pomul de Crăciun. Același copil va uită însă că părinții îl îmbracă în fiecare zi cu haine potrivite, au grijă să nu ducă lipsă de hrană sănătoasă, îi aleg cele mai bune școli și îi oferă un acoperiș deasupra capului. Astfel, consecințele unei fapte bune deseori nu sunt vizibile – fie trecute cu vederea, fie ignorate, fie atribuite altor fapte sau împrejurări. În schimb consecința unei fapte rele va aprea imediat, câteodată având proporții catastrofale sau pe aproape.

Pe de altă parte, fapta și consecința sunt lucruri normale într-o comunitate; acestea permit omului să socializeze, să se dezvolte, să învețe din greșeli, să raționeze. Fără neatenția troienilor Calul Troian nu ar fi putut ajunge în cetate. Fără trădarea lui Iuda, Iisus nu ar fi fost răstignit (și, conform Bibliei, Iuda a plătit această faptă din plin!). Fără exterminarea pisicilor în Europa nu ar fi izbucnit ciuma bubonică pe o arie atât de mare, devastând omenirea.

În concluzie, orice faptă are o consecință pe măsura sa. Din punctul meu de vedere, consecințele au un rol important în formarea individului: aceasta îl pune față în față cu realitatea, învățându-l să judece și să gestioneze problemele create de propria mână.

Astfel, orice faptă este urmată de o consecință. Dacă în cazul faptelor bune consecințele trec deseori neobservate, în cazul celor rele consecințele sunt deseori nefaste, astfel implicând persoana respectivă în frumosul act de a gândi. Pe lângă acest aspect, normalitatea societății este dată anume de înlănțuirea faptelor, urmate de consecințe.

Despre cinste

Cinstea face parte din arsenalul de luptă a omului împotriva societății. Astfel, creându-și un mecanism de apărare – adică o mască sub denumirea de ”cinste”, individul se poate simți bine în cercul semenilor săi.

Pe de o parte, cinstea este considerată o calitate. Acest fapt se datorează moralei, care, de altfel, influențează părerea societății despre ”cinstea curată” sau mai puțin a  unui om. Astfel, un individ ce respectă normele impuse de societate, nu se evidențiază decât prin fapte lăudabile, pe placul întregii comunități, capătă titlul de ” om cu cinste”. Totuși, această calitate este atribuită și oamenilor principiali, mai ales indivizilor care își respectă promisiunile și angajamentele. Cinstea în acest caz devine fața posesorului – ridicându-l în ochii lumii drept un om deosebit, deși dacă am avea o societate sănătoasă cinstea nu ar mai fi ceva ieșit din comun.

Pe de altă parte, cinstea este folosită ca o armă de îmblânzire a ”turmei”. Deseori, într-o societate sunt dictate normele morale, astfel un om ce se evidențiază prin ceva ”anormal” devine ”fără cinste”. De exemplu, în societatea medievală un alchimist era considerat om fără cinste, doar pentru că avea dorința, inteligența și pasiunea de a cunoaște lumea, lucru nepermis de către slujitorii religiei. Astfel, acest om, care inițial era ”normal”, după descoperirea șocantă că lumea de fapt e mult mai reală decât și-o imaginau frunțile aplecate până-n pământ, devine un om fără cinste, toate calitățile și binele făcut fiind uitate în favoarea ideei principiilor de cugete limitate.

Astfel, cinstea este o calitate, o bună imagine în fața comunității și o capacitate de a fi rațional și cinstit, asumându-ți responsabilitatea pentru cuvintele spuse sau faptele făcute. Pe de altă parte, aceasta este o  bună armă de control asupra majorității, deseori  reprezentând morala și ideea despre viață a tiranului, și nu a omului de rând care percepe cinstea altfel. În concluzie, cinstea este o calitate cu două fețe, indiferent de dorința individului, care fie este apreciată și admirată, fie este negată și clevetită drept ”imorală”.