De ce ai scrie un jurnal când (cât) ești tânăr

M-am întrebat de mai multe ori de ce am început să îmi notez gândurile în jurnal. Cel mai vechi datează din 2005, un carnețel mic, cu o copertă galbenă, spălăcită. Deschizându-l, nu văd nimic interesant, căci sunt notate evenimente gen ”azi am mâncat cireșe și m-am uitat la un film”. Și totuși, literele scrise inegal, undeva colțuros sau neîngrijit îmi reamintesc de o fetiță ce simțea nevoia să vorbească cu cineva.

 Astăzi, acel ”cineva” poartă numele de ”Dragă Nimeni”, dar scrisorile adresate lui sunt mult mai complexe, scrise în clipele triste, când gândurile nu merită să fie rostite cu voce tare. Scrisorile nu sunt trimise niciodată, acestea își duc veacul printre foile galbene ale unei condici cu coperți roșii. Literele au devenit rotunde, aranjate în rânduri drepte. Frazele s-au extins, ocupând pagini întregi. Carnețelul galben s-a pierdut undeva printre cărți demult uitate…

Adolescența este perioada schimbărilor radicale în interiorul unui individ. Acestea sunt de natură fizică, psihică, morală. Totuși, schimbările emoționale lasă o amprentă considerabilă. Deseori, adolescentul trece prin perioade negative, când lumea din jur se transformă într-un haos, când nici el nu știe ce se întâmplă cu el și cu oamenii din jur. Cineva își regăsește liniștea sufletească în cercul prietenilor, cineva – în jocurile online, altcineva – în vicii, dar mai sunt și romantici ce preferă să-și îngroape gândurile în foi pătate de cerneală. Acesta, din punctul meu de vedere, este cel mai sigur mod de a păstra amintirea unei perioade zbuciumate.

Un prim argument ar fi necesitatea unui spațiu intim pentru un individ ce trece prin marea schimbare. Un gând fugar, un sentiment abia născut, un eveniment marcant își regăsește urma în amintirile unui prieten căruia îi este relatată trăirea din acea clipă. Totuși, amintirea piere din gândul oamenilor, din gândul adolescentului în sine, astfel venind o zi când nici cea mai arzătoare dorință de a-și reaminti o clipă frumoasă nu poate să schimbe trecerea timpului și râul lui Lethe din mintea fiecăruia. Aici intervine jurnalul, spațiul în care amintirea este vie, scrisă în clipa trăirii, când sentimentele năvalnice fugeau înaintea literelor, fără ca cerneala să aibă vreo șansă să le ajungă din urmă.

Un alt argument ar fi descoperirea propriei personalități pe parcursul timpului, observarea trecerii din vârsta copilăriei în universul maturității. Deschizând un caiet vechi, omul se regăsește la vârsta datei din calendar, amintindu-și cât de naiv, trist, vesel, năzbâtios sau cuminte a fost cândva; și nu-i vine să creadă că el, cel ce a deschis caietul este același el mâna căruia a înșirat cuvinte pe filele care cândva au fost albe…

În concluzie, consider că un jurnal este o necesitate pentru cei ce vor să-și (re)cunoască propria personalitate; în primul rând, să observe evoluția individuală pe parcursul timpului și, în al doilea rând, să-și regăsească cele mai intime amintiri și gânduri ce au fost menite să fie relatate doar filelor galbene, mirosind a praf și vise al unui copil demult matur…

Despre atitudine

Atitudinea, ca o poziție al unui om în societate, reprezintă un element aparent neimportant, care are rolul de a influența multe evenimente, păreri sau chiar decizii substanțiale.

În primul rând, un om cu atitudine este plasat într-o anumită categorie de societate. Acesta își manifestă propriile idei și trăsături de caracter, prin atitudine atingându-și scopul. De altfel, un om ce ia atitudine este privit altfel de societate, căci reprezintă o verigă ce judecă și acționează, animând astfel evenimentele dintr-o comunitate.

În al doilea rând, atitudinea este una dintre acele trăsături ce dezvoltă caracterul, ce ajută omul să iasă din zona de confort, fiind astfel capabil să-și dezvăluie adevăratele calități. Un om inteligent, dar fără inițiativă este ușor eclipsat de unul mai puțin strălucit, dar un orator mai bun sau vânător de oportunități.

În concluzie, această trăsătură – atitudinea, este doar un pas în dezvoltarea unei persoane, atât pe plan intelectual, cât și pe cel moral. Deși este deseori confundată cu obrăznicia sau lipsa de tact, atitudinea este un element definitoriu în plasarea unui individ într-o anumită poziție în societate.

Despre artă și sensibilitate

Civilizația umană nu poate vorbi despre o cultură dacă nu deține cunoștințe vaste în domenii precum istoria, știința, arta, literatura.

În primul rând, consider că un om cult este un om sensibil: acesta diferențiază binele de rău, este capabil să înțeleagă sufletul altui om, este interesat să învețe cât mai mult și să se perfecționeze. Astfel, își păstrează întegritatea emoțională, devenind un individ echilibrat, inteligent și empatic față de cei din jur.

În al doilea rând, doar un om sensibil știe să creeze lucruri frumoase. Deși sensibilitatea este deseori luată în derâdere sau confundată cu slăbiciunea firii, aceasta face parte din sufletul oricărui creator. Muzica lui Beethoven ar fi, fără implicarea sensibilității, o simplă adunătură de note. Romanul ”Noaptea de Sânziene” de Mircea Eliade nu ar fi atât de tragic și uman dacă nu ar implica sensibilitatea creatorului. Michelangelo nu ar fi creat Pieta fără a transpune toată sensibilitatea sa în privirile statuii.

În concluzie, cultura și arta sunt elemente importante în dezvoltarea sensibilității umane. Acestea, pe de o parte, dezvoltă viziunea și lumea interioară a omului, deschizându-i setea de cunoaștere. Pe de altă parte, tot arta este cea care întruchipează toată sensibilitatea umană, fie ea transpusă într-un tablou, un pergament sau un colț de marmură.

Despre capacitatea de a alege între rațiune și pasiune

Dacă pentru cineva contează ce crede rațiunea, altcineva alege cu  inima. Oamenii sunt diferiți; emotivi sau mai puțin, răi, buni, pragmatici, mercantili sau indiferenți, toți se întâlnesc deseori cu problema alegerii.

În primul rând, omul niciodată nu este mulțumit de nimic, fie că e vorba de locul în care se află, munca pe care o face, oamenii ce-l înconjoară. Deseori intervin situații care necesită o decizie corectă, iar aici intervine problema rațiunii și a pasiunii. Astfel, omul trebuie să aleagă rațional, judecând conform normelor impuse de societate sau să aleagă cu inima, ignorând părerile altora și ghidându-se după propriile sentimente.

În al doilea rând, există și oameni care sunt capabili să combine ambele aspecte în luarea unei decizii. Aici intervine și personalitatea, alegerea care trebuie făcută, cât și capacitatea omului de a fi mai flexibil. Oamenii care pot găsi o cale de mijloc care să împace și pasiunea, și rațiunea sunt niște oameni fericiți: aceștia se apropie mult de ceea ce-și doresc în viață.

Astfel, capacitatea de a alege este una dificilă pentru oamenii care sunt extremiști – fie excesiv de raționali, fie sentimentali. Cei care știu să împace rațiunea și pasiunea în luarea unei decizii sunt oameni demni de admirație, care sunt capabili să trăiască o viață frumoasă datorită acestei trăsături – a compromisului și a lipsei de mândrie excesivă.

Despre ironie

Conform definiției din dex, ironia semnifică o atitudine batjocoritoare față de cineva sau ceva, zeflemea, persiflare. Într-o altă ordine de idei, aceasta este deseori atribuită oamenilor răutăcioși și celor care se consideră mai presus decât alții.

Ca o primă premisă, ironia se manifestă atunci când are loc un eveniment stupid sau o conversație cu o persoană care nu percepe niște lucruri esențiale, neștiința aceasta fiind luată în derâdere ”fină” de către ceilalți. Astfel, capacitatea de a lua peste picior anumiți oameni conferă o notă comică în anumite situații.

Pe de altă parte, se zice că ironia este specifică oamenilor slabi, care prin acest intermediu încearcă să pară mai presus decât alții pe plan social, intelectual, moral. Astfel, persoanele ironice nu sunt privite cu ochi buni de către comunitate, deseori deoarece sunt într-adevăr mai presus decât ceilalți, prin atitudinea lor zeflemitoare demonstrând că sunt mai inteligenți decât alții.

În concluzie, ironia este specifică oamenilor inteligenți care prin această atitudine ceează senzația de înfumurare. Totuși, a fi ironic nu este un lucru atât de rău: prin o persiflare discretă poate fi remediată o situație conflictuală și  transformată în glumă.

Despre însemnătatea cunoașterii istoriei

Societatea umană a cunoscut multe schimbări de-a lungul timpului. Civilizațiile s-au format, au înflorit, au dorit mai mult, au luptat, au decăzut. Acest process de naștere-moarte a civilizațiilor stă sub semnul istoriei, cuprinzând evenimente ce au dus la întâmplări fericite sau nefaste.

Ca o primă premisă, istoria înseamnă cunoaștere. Dintr-un eveniment major sau mai puțin petrecut acum câteva sute de ani omul modern poate învăța – căci se presupune că din greșeli învață. Astfel, cunoscând istoria pot fi evitate anumite evenimente similare din prezent sau o gestionare mai bună a unor conflicte care au avut exemple și în trecut. Din păcate însă, ființa umană este șireată și mereu însetată de putere și avuție; marile puteri nu vor să învețe din greșeli, repretând aceleași crime și luând aceleași greșeli majore care scghimbă soarta unui popor.

Pe de altă parte, istoria ne învață să ne cunoaștem natura noastră umană. Cunoscând personalități istorice și acțiunile acestora din trecut, ajungem să ne explorăm propriile adâncimi ale conștiinței, depistând aceleași ambiții, defecte, calități și gânduri. Datorită acestor comparații cu omenirea de ieri și omenirea de azi, putem influiența anumite lucruri astfel încât să aducem pace și să facem doar bine pentru noi și lumea înconjurătoare.

În concluzie, consider că istoria este un profesor care are în clasă două tipuri de elevi: primii sunt cei care învață materia profesorului, cunosc consecințele anumitor evenimente și totodată le ignoră, făcând parte din categoria oamenilor orbi și însetați după putere, indiferenți față de soarte semenilor. Ceilalți elevi aspiră să devină mai buni, se compară mereu cu personajele din trecut și depun o muncă asiduă pentru o schimbare, ajutând astfel lumea să devină mai bună și mai prielnică comunității din care fac parte.

Despre ideal

Idealul reprezintă cea mai mare aspirație a unui om, acesta tinzând spre îndeplinirea tuturor criteriilor pentru a ajunge la ținta propusă. Astfel, pentru ideal se duce o luptă de-o viață, deseori fiind implicat sacrificiul.

Pe de o parte, idealul variază de la un om la altul: cineva țintește spre recunoaștere mondială în domeniul științei, cineva își dorește să modeleze o altă persoană care să fie ”perfectă”, pentru altcineva idealul reprezintă pacea și liniștea în sânul familiei. Astfel, ființa umană tinde să atingă acel ideal, muncind, luptând și sacrificând multe pentru acesta.

Pe de altă parte, ajuns odată la țintă, omul poate suferi o dezamăgire: idealul pe care și l-a dorit atât de mult, odată atins, nu reprezintă mai nimic, tot farmecul evaporându-se odată cu lupta pentru atingerea scopului. Astfel, mulți oameni rămân debusolați în cazul în care-și ating idealul și realizează că, de fapt, nu s-au schimbat prea multe lucruri, că nu sunte fericiți pe deplin, că oarecum nu asta își doreau.

În concluzie, consider că atingerea idealului este o sarcină grea; acesta ia foarte mult timp, forță, sentiment, presupune implicare emoțională totală și sacrificare a multor lucruri și oameni. Odată atins, acesta se poate transforma în cenușă, devenind lipsit de importanță și inutil, ființa omenească fiind construită să aspire mereu la ceva mai mult…