Admirația este o calitate foarte frumoasă, însă dusă până la extremă poate cauza doar suferință.
În primul rând, capacitatea de a admira
ceva, fie un lucru, un om sau un gest, este o trăsătură a omului care
își acceptă calitățile și defectele, fiind capabil să vadă ceva frumos
și în ceilalți oameni.
În al doilea rând, admirația este un
lucru bun, deoarece datorită acestuia omul își stabilește un țel, apare
motivația și ambiția de a fi mai bun, de a excela. Admirând un tablou,
un pictor se va ambiționa să picteze unul mai bun; admirând o prietenie
frumoasă un adolescent își va revizui atitudinea față de prietenii săi
și va face tot posibilul ca relația de amiciție pe care o are să devină
mai trainică și mai sinceră; admirând o mamă ce-și iubește nespus
copilul, o femeie se va ambiționa să devină o mamă (cel puțin) la fel de
minunată.
În concluzie, admirația provoacă
motivația, dorința de a fi mai bun decât omul admirat, de a face
lucrurile mai bine, de a te perfecționa. Totuși, există un nu –
admirația dusă până la extremă, când admirația unui lucru, om sau gest
se transformă în invidie, generează frustrări și pierderea încrederii în
forțile proprii.
Astfel, admirația rămâne a fi o calitate
frumoasă și nobilă doar atunci când știi să admiri din inimă,
motivându-te să ajungi la același nivel (sau chiar mai sus) cu persoana
(sau obiectul, sau gestul, situația) admirată.
No comments:
Post a Comment