Tuesday 29 December 2015

Despre iubire

Iubirea, cel mai frumos și mai cântat sentiment din lume, presupune un atașament fizic și intelectual față de o altă persoană, cu atât mai râvnit cu cât acea persoană este mai greu de cucerit și cu atât mai dulce cu cât persoana iubită îți împărtășește sentimentele.

În opinia mea, iubirea se cultivă. Aceasta nu apare spontan, din nicăieri; personal, nu cred în iubire la prima vedere. Iubirea nu este un sentiment trivial, aceasta are nevoie de timp, atenție și respect pentru a apărea. Astfel, în primul rând te îndrăgostești de personalitatea omului – oricât de bine nu ar arăta, acesta nu poate fi iubit dacă are o personalitate deranjantă pentru omul care îl simpatizează. După urmează atașarea față de fizic și mai târziu, de inteligență (în cazul în care contează pentru cineva și în cazul în care persoana respectivă o deține).
Pe de altă parte, acest sentiment nu poate fi ținut în frâu. Deschisă sau într-o frământare interioară, iubirea va ajunge să-l sufoce pe cel iubit sau pe cel ce iubește – dar asta doar în cazul în care sentimentul este într-adevăr puternic. La fel, iubirea este un sentiment care rănește cel mai mult. Un cuvânt spus nelalocul lui sau un gest nepotrivit pot schimba o idilă într-un război cu multe pierderi pentru ambele părți. De aceea, consider că iubirea anume se cultivă, are nevoie de timp pentru a crește și pentru a deveni una trainică; necunoscând persoana de alături, neștiind ce-i place, ce-i displace, ce-l face fericit și ce-l rănește, cât și concepțiile acestuia asupra anumitor lucruri, iubirea nu va ajunge să fie una desăvârșită. Dacă lipsesc și anumite ”chestii de tactică”, precum diplomația, respectul și arta de a asculta și de a înțelege, relația nu va ține mult, fie alterându-se pe parcurs, fie dizolvându-se cu totul.
Astfel, iubirea este un sentiment măreț, crescut cu grijă și protejat de inimile ce sunt capabile să simtă orice coardă din sufletul persoanei iubite; totuși, nu trebuie neglijat și faptul că iubirea este o forță distructivă, care nefiind tratată corect se transformă într-o mare dezamăgire și lasă urme în suflet incompatibile cu menținerea echilibrului sufletesc.

Tuesday 22 December 2015

Despre dreptate

Deseori combătută și falsificată, dreptatea rămâne a fi una dintre bazele morale a unei persoane. Astfel, dreptatea apare ca salvatorul suprem pentru cei ce o caută și ca cel mai temut călău pentru cei ce se ascund de ea.

În primul rând, cum zice un proverb rusesc, ” fiecare are propriul său adevăr”; dacă pentru cineva dreptatea, deci adevărul înseamnă un anumit set de idei și acțiuni, pentru altul dreptatea e cu totul altfel. Perceperea dreptății diferă de la individ la individ, influiențată de anumiți factori precum educația, religia, înclinațiile spre anumite lucruri, anturajul, felul de a gândi și emoțiile.
În al doilea rând, dreptatea nu este tot timpul dreaptă. Deseori este fie combătută, fie falsificată, fie transformată în nedreptate. Acest lucru se datorează oamenirii, în special dorinței de a evita o eventuală pedeapsă pentru dreptate sau pentru a face pe altcineva nefericit alterând realitatea. Astfel, în lume există atâtea nedreptăți încât mulți oameni își pierd curajul și motivația de a afla ceva; totuși, există și cei care continuă să lupte, să îndure orice și să ajungă, până la urmă, la descoperirea dreptății.
Din punctul meu de vedere, în orice situație ”nedreaptă” există și dreptate, deoarece dreptatea nu poate fi pură niciodată. Chiar dacă aparent nedreptatea e făcută intenționat, fără motiv, există totuși o fărâmă de vină a celuia care pledează nevinovat și supărat că ”nu se face dreptate”.
În concluzie, dreptatea este un element necesar în viața omului. Totuși, acesta nu știe să lupte pentru ea, deseori căzând pradă disperării, încercând să o falsifice, să o inventeze sau altereze doar pentru a-i servi drept scut împotriva urmărilor acțiunilor sale.

Tuesday 15 December 2015

Despre curaj

Curajul este una dintre acele calități omenești greu de găsit într-o societate modernă. Curajul de a te exprima, curajul de a-ți argument ideile, curajul de a admite că ai greșit; nu doar curajul să faci o prostie de dragul ratingului printre semenii tăi.

Astfel, ca o primă premisă, curajul presupune arta de a admite ceva, fie că e un gând ce demult îți macină sufletul, fie că e o părere diferită de a celor de lângă tine. Capacitatea de a birui proprii monștri din conștiință și de a admite sau chiar afirma o idee merită tot respectul. Un om ce are curajul să admită că e gay este foarte curajos, având în vedere societatea conservatoare din care face parte. Un alt individ ce acceptă că a greșit, deși ca miză este propria libertate sau imagine în societate, este la fel de curajos – astfel demonstrează că natura umană nu este atât de decăzută precum pare. Un om care descoperă ceva și decide să expună lumii acel ceva este demn de toată admirația: să luăm drept exemplu susținerea heliocentrismului de către Galileo Galilei, afirmație ce nu putea fi acceptată de oamenii (și mai ales de religia creștină) din acea perioadă. Astfel, Galilei dă dovadă de curaj  mergând împotriva curentului, având tăria de a îndura toate relele pricinuite de către biserică, rămânând fidel afirmațiilor sale.
O altă premisă este că noțiunea de curaj este întâlnită destul de rar, fapt care a dus la denumirea prostie în curaj (același exemplu cu săritul cu capul în fântână). Astfel de ”act de eroism” este catalogat drept prostie, singura motivație nefiind capacitatea de a întrece propria limită, ci mai mult frica de a nu fi exclus din comunitate din motiv că ”nu are curajul să…”.
După părerea mea, curajul este o calitate rar întâlnită în ziua de astăzi, confundându-se mereu cu prostia sau actul de teribilism. Totuși, există oameni care știu să-și biruie monștrii interior și să admită ceea ce simt, cred, gândesc sau să-și întreacă propriile limite în anumite activități.
Astfel, curajul rămâne una dintre cele mai frumoase și înălțătoare însușiri ale omului; datorită curajului multe evenimente istorice au avut loc și s-au desfășurat așa cum au fost influențate de oameni. La fel, curajul a însemnat mult pentru personalitățile din trecut și din prezent: datorită acestuia, astăzi știm de X sau Y, care cândva a făcut fapte mărețe, lucru ce mă face să cred că nu e totul pierdut în lumea aceasta plină de umbre…

Tuesday 8 December 2015

Despre familie

Într-o societate, elementul de ”familie” definește un grup restrâns de oameni, legați între ei prin sânge (sau mai puțin). Teoretic, această legătură presupune și un înalt grad de afectivitate și iubire, dar câți oameni în ziua de astăzi se pot include în această descriere?

În primul rând, familia este ceva ce nu poți alege; odată născut, vei face parte dintr-un grup restrâns ce poartă același nume cu tine, tu fiind un membu cu drepturi depline. Totuși, legătura de sânge nu joacă o mare importanță; dacă nu există înțelegere, nu există nici o legătură strânsă între membri.
Baza unei familii fericite este iubirea, respectul, toleranța, pacea și acceptarea. Deținând aceste calități, membrii unei familii pot avea o relație caldă și o casă luminoasă, în care oamenii se împacă și tind să facă numai bine celor din jur. Este și un alt fel de familie–prietenii. Deși nu este un grup legat prin sânge, în cadrul acestuia indivizii împărtășesc interese comune, apreciază calitățile celorlalți, acceptă defectele. La fel, există și un înalt grad de încredere între membrii grupului, un lucru important, de altfel, în relațiile interumane.
În al doilea rând, rolul familiei este de a forma. Din fragedă copilărie, individul preia cunoștințe teoretice și practice de la membrii familiei. Ce-i drept, o mare influiență asupra individului o are societatea, impactul acesteia asupra persoanei în clipele în care familia nu este alături. Totuși, cea mai mare răspundere pentru dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală și morală a individului o are familia. Aceasta trebuie să își educe copilul corect (termen ambiguu, de altfel), să-l învețe multe lucruri, deosebirea între bine și rău (iarăși, termen ambiguu), să-l pregătească pentru viața de adult, introducându-l cât mai mult în cursul lucrurilor. Astfel, un individ educat corespunzător ajunge pe deplin format la maturitate, fiind pregătit pentru viață și pentru educarea unui nou membru al societății.
În concluzie, familia este un grup necesar oricărui individ, cu rol de formare și dezvoltare, cât și prin oferirea unui loc în care omul să se simtă protejat, așteptat și iubit. În opinia mea, familia este ceva neprețuit, un lucru ce nu se obține așa ușor și nici nu poate fi impus. Implicit, termenul de ”acasă” este legat de ”familie”, unul fără celălalt fiind o încăpere pustie sau un grup de oameni străini. Astfel, familia este un lucru spre care tinde orice om ce-și dorește iubire și înțelegere, fără a ezita să ofere în schimb același lucru.

Tuesday 1 December 2015

Despre cinste

Cinstea face parte din arsenalul de luptă a omului împotriva societății. Astfel, creându-și un mecanism de apărare – adică o mască sub denumirea de ”cinste”, individul se poate simți bine în cercul semenilor săi.

Pe de o parte, cinstea este considerată o calitate. Acest fapt se datorează moralei, care, de altfel, influențează părerea societății despre ”cinstea curată” sau mai puțin a  unui om. Astfel, un individ ce respectă normele impuse de societate, nu se evidențiază decât prin fapte lăudabile, pe placul întregii comunități, capătă titlul de ” om cu cinste”. Totuși, această calitate este atribuită și oamenilor principiali, mai ales indivizilor care își respectă promisiunile și angajamentele. Cinstea în acest caz devine fața posesorului – ridicându-l în ochii lumii drept un om deosebit, deși dacă am avea o societate sănătoasă cinstea nu ar mai fi ceva ieșit din comun.
Pe de altă parte, cinstea este folosită ca o armă de îmblânzire a ”turmei”. Deseori, într-o societate sunt dictate normele morale, astfel un om ce se evidențiază prin ceva ”anormal” devine ”fără cinste”. De exemplu, în societatea medievală un alchimist era considerat om fără cinste, doar pentru că avea dorința, inteligența și pasiunea de a cunoaște lumea, lucru nepermis de către slujitorii religiei. Astfel, acest om, care inițial era ”normal”, după descoperirea șocantă că lumea de fapt e mult mai reală decât și-o imaginau frunțile aplecate până-n pământ, devine un om fără cinste, toate calitățile și binele făcut fiind uitate în favoarea ideei principiilor de cugete limitate.
Astfel, cinstea este o calitate, o bună imagine în fața comunității și o capacitate de a fi rațional și cinstit, asumându-ți responsabilitatea pentru cuvintele spuse sau faptele făcute. Pe de altă parte, aceasta este o  bună armă de control asupra majorității, deseori  reprezentând morala și ideea despre viață a tiranului, și nu a omului de rând care percepe cinstea altfel. În concluzie, cinstea este o calitate cu două fețe, indiferent de dorința individului, care fie este apreciată și admirată, fie este negată și clevetită drept ”imorală”.

Tuesday 24 November 2015

Despre egoism

Cuvântul ”egoism” ne duce imediat cu gândul la un defect, la un om indiferent, preocupat doar de propriile interese, incapabil să se gândească și la altcineva sau la binele altcuiva; narcisist și lipsit de dragoste pentru oamenii din jur. Și totuși, astăzi întâlnim din ce în ce mai mulți oameni egoiști – fenomen ce ”aparent” nu a avut loc acum câteva decenii.

În primul rând, egoismul este mereu privit ca un defect. Consider că într-adevăr este un defect, doar dacă este dus la extremă. Pentru că, în fond, omul este un animal egoist: agonisește bunuri pentru el, își dorește un anumit lucru pentru el, vrea să fie iubit, apreciat, mereu pe primul loc într-o activitate sau în inima altui om. Dar există și un alt fel de egoism: egoismul pentru aproapele tău. De exemplu, într-un magazin de jucării în perioada Crăciunului o mamă va cumpăra mai multe jucării dintr-un stoc limitat pentru copilul său, astfel lăsând alți părinți fără cadoul pe care odraslele lor și l-au dorit de foarte mult timp. Aici, egoismul mamei se manifestă prin dorința de a face totul pentru copilul său, indiferent că e ceva necesar sau nu, astfel gândindu-se doar la copilul său și nu și la ceilalți.
În al doilea rând, egoismul poate trece în indiferență, acest aspect deseori întțlnindu-se la oameni cu o educație proastă (sau lipsă) și la oameni alintați de familie. Astfel, într-un cuplu poate apărea situația în care unul iubește și celălalt acceptă. Dacă primul va oferi ceva din toată inima, fie că e atenție sau compliment, fie un cadou, celălalt va accepta acestea considerând că e ceva perfect normal, fără însă a oferi aceleași lucruri în schimb. Acest tip de persoane sunt egoiste, considerând că tot ce li se oferă este gratis. Într-un fel, iubirea înseamnă altruism; pe de altă parte, aceasta necesită resurse sentimentale și fizice pentru a se dezvlota și rezista.
În concluzie, consider că egoismul, în doze mici, este  o modalitate perfectă de autoapărare și evaluare a meritelor proprii. Totuși, dus până la extremă, acesta creează discomfort de orice fel persoanelor din jur, atrăgând sentimente și atitudini negative, dând o nuanță urâtă societății moderne.

Monday 16 November 2015

Despre luptă

Viața constă din nenumărate provocări, deziluzionări și momente penibile. Acestea fac parte din activitatea zilnică a unui om, indiferent de personalitatea lui, țara în care se află sau starea emoțională. Cineva ignoră, cineva fuge, dar cei mai mulți aleg o singură metodă de supraviețuire – lupta.

În primul rând, lupta constă în acceptarea realității și depunerea efortului pentru a o schimba în mai bine. Astfel, lucrurile rele nu sunt chiar atât de devastatoare dacă se întreprinde ceva pentru combaterea cauzelor aparițiilor acestora, o zi nasoală nu este atât de deranjantă dacă reușești să combați indispoziția și să vezi frumosul din jur. O relație ce tinde să se destrame poate fi remediată dacă se depune efortul necesar de a-ți înțelege partenerul și de a-ți corecta greșelile.
În al doilea rând, lupta, pe lângă necesitatea ei în procesul de supraviețuire, modelează caracterul omului. O personalitate puternică este doar acel om care luptă pentru el, pentru oamenii dragi, pentru o lume mai bună. Acesta se opune lucrurilor nefaste, încearcă să le schimbe sau să le accepte, păstrându-și totodată sufletul intact.
În concluzie, consider că ideea de luptă este importantă în viața unui om; pe de o parte, aceasta asigură supraviețuirea. Pe de altă parte, ajută la formarea personalității și la acceptarea realității în culorile ei sumbre.

Tuesday 10 November 2015

Despre rolul guvernării

Deși tindem să considerăm că suntem unici, cu o voință proprie și norme morale bine definite, noi, ca specie umană, nu putem trăi separat. În dorința și nevoia de a comunica, formăm un grup, o comunitate, un neam, un stat. Astfel, necesitatea unui lider sau a unui grup care să dirijeze un stat este inevitabilă. Aici intervine rolul guvernării.


În primul rând, guvernarea presupune conducere, administrare, dirijare a unui popor. Aceasta are drept obiectiv principal bunăstarea populației, mulțumirea acesteia și integrarea fiecărui individ în societate. Astfel, rolul de guvernare atribuit unui individ sau unui grup limitat presupune o mare răspundere: acesta devine păpușarul care trage de ațele comunității. De exemplu, în trecut sub deviza puterii asupra unui grup se petreceau fapte mărețe, când suveranul slujea poporul, îi îndeplinea dorințele și făcea tot posibilul ca națiunea să fie mulțumită de conducere.
În al doilea rând, într-o situație idală, guvernarea ar însemna slujirea în folosul comunității. Într-o situație reală, în care se află și țara noastră, guvernarea înseamnă doar interes propriu a unui singur individ sau un grup restrâns, acesta metamorfozându-se într-un parazit similar cu o specie de liană, care se adăpostește la rădăcina unui copac, sugându-i seva, încolăcindu-se în jurul trunchiului care, treptat, devine o construcție moartă. Astfel, rolul inițial al guvernării trece pe planul al doilea, în prim plan ieșind doar setea de avuție și putere. Într-o astfel de societate concepțiile precum nepotism, mită, șantaj și crimă sunt la ordinea zilei; sub o mască de ordine, în organul de conducere se instaurează anarhia.
Din punctul meu de vedere, o conducere a maselor este necesară unui popor, dar conducere ca de la egal la egal, nu una totalitaristă sau coruptă, ci una matură, a cărei interese coincide, în mare parte, cu interesele poporului. Astfel de tipuri de conducere există în statele avansate, cu o mentalitate deschisă, care preferă să judece logic și nu doar practic.
Astfel, rolul guvernării este, în primul rând, de a sluji în folosul poporului și a intereselor acestuia. Totuși, partea cealaltă a medaliei ne indică o abatere gravă de la conceptul inițial, astfel guvernarea transformându-se într-un animal crud, indiferent și mereu însetat de putere și avuție. În al doilea rând, consider că guvernarea ar trebui să fie una rațională, fără abuzuri de orice fel, în care conducătorii și masele să se trateze de la egal la egal.

Tuesday 3 November 2015

Despre setea de avuție

În popor există o vorbă – ”banu-i ochiul dracului”, lucru demonstrat de mai bine de trei milenii. Dorința de a se înbogăți sau de a avea mai mult decât are vecinul este un lucru specific naturii umane.

   În primul rând, setea de bani/avuție își are rădăcinile adânc înfipte în caracterul omului – în egoismul său, dorința de a avea mai mult decât alții, zgârcenia. Aceste defecte nu sunt întâlnite la alte specii, ci se manifestă doar în situații de supraviețuire: un carnivor nu va vâna mai mulți iepuri decât va avea nevoie; un om va aduna nu pentru că nu ar avea, ci pentru a părea mai presus decât alții. Astfel, omul nu este altceva decat o ființă materialistă, adunând tot ce poate, fără a avea nevoie de acele lucruri.
În al doilea rând, un om corupt, însetat după avuție, își pierde o bună parte din însușiri care-l despart de frații lui mai mici. Astfel, un vânător de bunuri va învăța să aprecieze lucruri mai mult decât oamenii din jur; va devein ursuz, indiferent, preocupat doar de propria persoană. La fel, astfel de entități sunt deseori criminale: mint, ucid, rănesc, calcă pe trupurile altora doar pentru ca să pună mâna pe averea mult dorită. O rudă devine un străin când e vorba de împărțirea unei averi; un prieten devine dușman dacă are ceva; invidia roade sufletul omului, iar setea de a se îmbogăți  îl îndepărtează de rațiune. Un vânător de bani va deveni un obiect neînsuflețit, fără personalitate, crud și inuman.
În opinia mea, omul va avea de suferit de pe urma averilor. Dragostea sălbatică pentru bani transform omul în fiară; acesta uită de rațiune, de relațiile interumane, de cinste. Egiosmul și setea de îmbogățire nu duc la nimic bun – acestea transform ființele umane în criminali, depravați și fanatici. Și din păcate, în societatea de astăzi sunt prea mulți care transform banul într-o religie. În fond, banul nu-și va salva niciodată proprietarul când moartea va veni. Și tot ce va rămâne de pe urma sa vor fi doar niște priviri hulpave spre munții de aur pe care nu i-a putut lua în mormânt...

Tuesday 27 October 2015

Despre caracter

Carcaterul este una dintre puținele lucruri ce ne diferențiază ca personalități și în același timp ne face pe toți la fel. Din păcate, caracterul deseori lipsește la o anumită categorie de oameni, cunoscuți drept ”turmă”.

În primul rând, caracterul  persupune manifestarea modului de comportament, de gândire și de acționare a omului. Când auzim despre ”un om cu caracter” presupunem o personalitate, o entitate umană ce-și manifestă într-un mod rațional sentimentele, cugetă și  acționează în conformitate cu principiile și gândurile sale. Astfel, acesta se evidențiază prin anumite trăsături, care deseori sunt admirate, însă există și caractere ce prezintă trăsături negative.
În al doilea rând, această parte importantă din personalitate este ușor influiențabilă. Deseori, un om cu character puternic, ferm în convingerile sale, rațional, poate cădea pradă unor lichele, care prin șiretlic și manipulare pot induce anumite lucruri și idei, pe care victim le tratează drept rezultatul muncii sale. Astfel, un om strălucit, un caracter puternic poate deveni o simplă jucărie în mâna unor infami – care, de altfel, demonstrează deținerea unor calități impresionante, capabile să distrugă integritatea omului.
În concluzie, caracterul este nelipsit la orice individ: fie este mai slab conturat – și atunci omul devine oița din turmă, fie este puternic – astfel rezultând o personalitate. Totuși, caracterul este un element extrem de fragil, deoarece poate fi modificat de alți factori umani, câteodată devenind o schimbare pozitivă și deseori una negativă. În schimb, acesta poate fi modelat – cu ajutorul rațiunii, logicii, ideilor noi și al anturajului potrivit.

Tuesday 20 October 2015

Despre cunoaștere

Cunoașterea, ca o sete nelipsită a rațiunii umane, izvorăște din capacitatea acesteia de a acumula informația din jur, însă nu un ultim rol îl joacă și motivația, care determină ființa umană să descopere lumea din care face parte.

Astfel, cunoașterea este o dorință genetică a omului. Aceasta se manifestă din copilărie – când pruncul începe să analizeze tot ce vede. Ați văzut vreodată cu ce ochi se uită un bebeluș la mânuțele sale? Cât timp poate sta și analiza mișcarea lor, fără să se plictisească? Pe parcurs crește și descoperă alte lucruri, începe să pună întrebări – care, de altfel, deseori sunt prea multe și puse prea des ca să enerveze un adult care cunoaște deja toate micile descoperiri ale copilului, și totuși se încăpățânează să le explice, uitând că și el a învățat din firimituri culese cu grijă pe parcursul vieții.
Pe de altă parte, cunoașterea este o capacitate nelimitată. Creierul uman este capabil să memomerze și să descopere o infinitate de lucruri, și totuși există oameni care dau cu piciorul în această  plăcere intelectuală. Există indivizi care refuză să se dezvote și să descopere lucruri noi: aceștia consideră că bagajul lor de cunoaștere este plin, că este destul pentru a se descurca în viață și rămân la starea de larve ordinare, considerând drept cunoaștere informația acumulată din timpul liceului, credința în prieteni imaginari și ”școala vieții și a realității” pe care o evită și o sfidează prin nimicnicia lor.
În concluzie, cunoașterea este cel mai mare tezaur al creierului uman. Aceasta este infinită, alimentată de setea de a ști, de ambiție și de rațiune, prezentă în fiecare individ din naștere. Totuși, se găsesc speciemene ce nu știu să aprecieze propriile capacități; aceștea refuză cunoașterea, mulțumindu-se la un bagaj infim de lucruri triviale și obscure. Astfel, cunoașterea seamănă cu un cadou: un om îl va deschide și va cerceta ce este înăuntru; altul va admira doar ambalajul frumos, fără să-l intereseze valoarea din spatele hârtiei lucioase.