Tuesday 29 December 2015

Despre iubire

Iubirea, cel mai frumos și mai cântat sentiment din lume, presupune un atașament fizic și intelectual față de o altă persoană, cu atât mai râvnit cu cât acea persoană este mai greu de cucerit și cu atât mai dulce cu cât persoana iubită îți împărtășește sentimentele.

În opinia mea, iubirea se cultivă. Aceasta nu apare spontan, din nicăieri; personal, nu cred în iubire la prima vedere. Iubirea nu este un sentiment trivial, aceasta are nevoie de timp, atenție și respect pentru a apărea. Astfel, în primul rând te îndrăgostești de personalitatea omului – oricât de bine nu ar arăta, acesta nu poate fi iubit dacă are o personalitate deranjantă pentru omul care îl simpatizează. După urmează atașarea față de fizic și mai târziu, de inteligență (în cazul în care contează pentru cineva și în cazul în care persoana respectivă o deține).
Pe de altă parte, acest sentiment nu poate fi ținut în frâu. Deschisă sau într-o frământare interioară, iubirea va ajunge să-l sufoce pe cel iubit sau pe cel ce iubește – dar asta doar în cazul în care sentimentul este într-adevăr puternic. La fel, iubirea este un sentiment care rănește cel mai mult. Un cuvânt spus nelalocul lui sau un gest nepotrivit pot schimba o idilă într-un război cu multe pierderi pentru ambele părți. De aceea, consider că iubirea anume se cultivă, are nevoie de timp pentru a crește și pentru a deveni una trainică; necunoscând persoana de alături, neștiind ce-i place, ce-i displace, ce-l face fericit și ce-l rănește, cât și concepțiile acestuia asupra anumitor lucruri, iubirea nu va ajunge să fie una desăvârșită. Dacă lipsesc și anumite ”chestii de tactică”, precum diplomația, respectul și arta de a asculta și de a înțelege, relația nu va ține mult, fie alterându-se pe parcurs, fie dizolvându-se cu totul.
Astfel, iubirea este un sentiment măreț, crescut cu grijă și protejat de inimile ce sunt capabile să simtă orice coardă din sufletul persoanei iubite; totuși, nu trebuie neglijat și faptul că iubirea este o forță distructivă, care nefiind tratată corect se transformă într-o mare dezamăgire și lasă urme în suflet incompatibile cu menținerea echilibrului sufletesc.

Tuesday 22 December 2015

Despre dreptate

Deseori combătută și falsificată, dreptatea rămâne a fi una dintre bazele morale a unei persoane. Astfel, dreptatea apare ca salvatorul suprem pentru cei ce o caută și ca cel mai temut călău pentru cei ce se ascund de ea.

În primul rând, cum zice un proverb rusesc, ” fiecare are propriul său adevăr”; dacă pentru cineva dreptatea, deci adevărul înseamnă un anumit set de idei și acțiuni, pentru altul dreptatea e cu totul altfel. Perceperea dreptății diferă de la individ la individ, influiențată de anumiți factori precum educația, religia, înclinațiile spre anumite lucruri, anturajul, felul de a gândi și emoțiile.
În al doilea rând, dreptatea nu este tot timpul dreaptă. Deseori este fie combătută, fie falsificată, fie transformată în nedreptate. Acest lucru se datorează oamenirii, în special dorinței de a evita o eventuală pedeapsă pentru dreptate sau pentru a face pe altcineva nefericit alterând realitatea. Astfel, în lume există atâtea nedreptăți încât mulți oameni își pierd curajul și motivația de a afla ceva; totuși, există și cei care continuă să lupte, să îndure orice și să ajungă, până la urmă, la descoperirea dreptății.
Din punctul meu de vedere, în orice situație ”nedreaptă” există și dreptate, deoarece dreptatea nu poate fi pură niciodată. Chiar dacă aparent nedreptatea e făcută intenționat, fără motiv, există totuși o fărâmă de vină a celuia care pledează nevinovat și supărat că ”nu se face dreptate”.
În concluzie, dreptatea este un element necesar în viața omului. Totuși, acesta nu știe să lupte pentru ea, deseori căzând pradă disperării, încercând să o falsifice, să o inventeze sau altereze doar pentru a-i servi drept scut împotriva urmărilor acțiunilor sale.

Tuesday 15 December 2015

Despre curaj

Curajul este una dintre acele calități omenești greu de găsit într-o societate modernă. Curajul de a te exprima, curajul de a-ți argument ideile, curajul de a admite că ai greșit; nu doar curajul să faci o prostie de dragul ratingului printre semenii tăi.

Astfel, ca o primă premisă, curajul presupune arta de a admite ceva, fie că e un gând ce demult îți macină sufletul, fie că e o părere diferită de a celor de lângă tine. Capacitatea de a birui proprii monștri din conștiință și de a admite sau chiar afirma o idee merită tot respectul. Un om ce are curajul să admită că e gay este foarte curajos, având în vedere societatea conservatoare din care face parte. Un alt individ ce acceptă că a greșit, deși ca miză este propria libertate sau imagine în societate, este la fel de curajos – astfel demonstrează că natura umană nu este atât de decăzută precum pare. Un om care descoperă ceva și decide să expună lumii acel ceva este demn de toată admirația: să luăm drept exemplu susținerea heliocentrismului de către Galileo Galilei, afirmație ce nu putea fi acceptată de oamenii (și mai ales de religia creștină) din acea perioadă. Astfel, Galilei dă dovadă de curaj  mergând împotriva curentului, având tăria de a îndura toate relele pricinuite de către biserică, rămânând fidel afirmațiilor sale.
O altă premisă este că noțiunea de curaj este întâlnită destul de rar, fapt care a dus la denumirea prostie în curaj (același exemplu cu săritul cu capul în fântână). Astfel de ”act de eroism” este catalogat drept prostie, singura motivație nefiind capacitatea de a întrece propria limită, ci mai mult frica de a nu fi exclus din comunitate din motiv că ”nu are curajul să…”.
După părerea mea, curajul este o calitate rar întâlnită în ziua de astăzi, confundându-se mereu cu prostia sau actul de teribilism. Totuși, există oameni care știu să-și biruie monștrii interior și să admită ceea ce simt, cred, gândesc sau să-și întreacă propriile limite în anumite activități.
Astfel, curajul rămâne una dintre cele mai frumoase și înălțătoare însușiri ale omului; datorită curajului multe evenimente istorice au avut loc și s-au desfășurat așa cum au fost influențate de oameni. La fel, curajul a însemnat mult pentru personalitățile din trecut și din prezent: datorită acestuia, astăzi știm de X sau Y, care cândva a făcut fapte mărețe, lucru ce mă face să cred că nu e totul pierdut în lumea aceasta plină de umbre…

Tuesday 8 December 2015

Despre familie

Într-o societate, elementul de ”familie” definește un grup restrâns de oameni, legați între ei prin sânge (sau mai puțin). Teoretic, această legătură presupune și un înalt grad de afectivitate și iubire, dar câți oameni în ziua de astăzi se pot include în această descriere?

În primul rând, familia este ceva ce nu poți alege; odată născut, vei face parte dintr-un grup restrâns ce poartă același nume cu tine, tu fiind un membu cu drepturi depline. Totuși, legătura de sânge nu joacă o mare importanță; dacă nu există înțelegere, nu există nici o legătură strânsă între membri.
Baza unei familii fericite este iubirea, respectul, toleranța, pacea și acceptarea. Deținând aceste calități, membrii unei familii pot avea o relație caldă și o casă luminoasă, în care oamenii se împacă și tind să facă numai bine celor din jur. Este și un alt fel de familie–prietenii. Deși nu este un grup legat prin sânge, în cadrul acestuia indivizii împărtășesc interese comune, apreciază calitățile celorlalți, acceptă defectele. La fel, există și un înalt grad de încredere între membrii grupului, un lucru important, de altfel, în relațiile interumane.
În al doilea rând, rolul familiei este de a forma. Din fragedă copilărie, individul preia cunoștințe teoretice și practice de la membrii familiei. Ce-i drept, o mare influiență asupra individului o are societatea, impactul acesteia asupra persoanei în clipele în care familia nu este alături. Totuși, cea mai mare răspundere pentru dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală și morală a individului o are familia. Aceasta trebuie să își educe copilul corect (termen ambiguu, de altfel), să-l învețe multe lucruri, deosebirea între bine și rău (iarăși, termen ambiguu), să-l pregătească pentru viața de adult, introducându-l cât mai mult în cursul lucrurilor. Astfel, un individ educat corespunzător ajunge pe deplin format la maturitate, fiind pregătit pentru viață și pentru educarea unui nou membru al societății.
În concluzie, familia este un grup necesar oricărui individ, cu rol de formare și dezvoltare, cât și prin oferirea unui loc în care omul să se simtă protejat, așteptat și iubit. În opinia mea, familia este ceva neprețuit, un lucru ce nu se obține așa ușor și nici nu poate fi impus. Implicit, termenul de ”acasă” este legat de ”familie”, unul fără celălalt fiind o încăpere pustie sau un grup de oameni străini. Astfel, familia este un lucru spre care tinde orice om ce-și dorește iubire și înțelegere, fără a ezita să ofere în schimb același lucru.

Tuesday 1 December 2015

Despre cinste

Cinstea face parte din arsenalul de luptă a omului împotriva societății. Astfel, creându-și un mecanism de apărare – adică o mască sub denumirea de ”cinste”, individul se poate simți bine în cercul semenilor săi.

Pe de o parte, cinstea este considerată o calitate. Acest fapt se datorează moralei, care, de altfel, influențează părerea societății despre ”cinstea curată” sau mai puțin a  unui om. Astfel, un individ ce respectă normele impuse de societate, nu se evidențiază decât prin fapte lăudabile, pe placul întregii comunități, capătă titlul de ” om cu cinste”. Totuși, această calitate este atribuită și oamenilor principiali, mai ales indivizilor care își respectă promisiunile și angajamentele. Cinstea în acest caz devine fața posesorului – ridicându-l în ochii lumii drept un om deosebit, deși dacă am avea o societate sănătoasă cinstea nu ar mai fi ceva ieșit din comun.
Pe de altă parte, cinstea este folosită ca o armă de îmblânzire a ”turmei”. Deseori, într-o societate sunt dictate normele morale, astfel un om ce se evidențiază prin ceva ”anormal” devine ”fără cinste”. De exemplu, în societatea medievală un alchimist era considerat om fără cinste, doar pentru că avea dorința, inteligența și pasiunea de a cunoaște lumea, lucru nepermis de către slujitorii religiei. Astfel, acest om, care inițial era ”normal”, după descoperirea șocantă că lumea de fapt e mult mai reală decât și-o imaginau frunțile aplecate până-n pământ, devine un om fără cinste, toate calitățile și binele făcut fiind uitate în favoarea ideei principiilor de cugete limitate.
Astfel, cinstea este o calitate, o bună imagine în fața comunității și o capacitate de a fi rațional și cinstit, asumându-ți responsabilitatea pentru cuvintele spuse sau faptele făcute. Pe de altă parte, aceasta este o  bună armă de control asupra majorității, deseori  reprezentând morala și ideea despre viață a tiranului, și nu a omului de rând care percepe cinstea altfel. În concluzie, cinstea este o calitate cu două fețe, indiferent de dorința individului, care fie este apreciată și admirată, fie este negată și clevetită drept ”imorală”.