Despre destinul cărții tipărite într-o societate digitalizată

Cărțile tipărite reprezintă o idee care mai are puțin și moare... sau nu? Părereile sunt împărțite. Destinul acestor mici lumi, ascunse printre foi îngălbenite, este unul tragic: s-a vărsat mult sânge pentru a le da viață, se varsă la fel de mult sânge pentru a le pune capăt. Totuși, cărțile tipărite sunt un lucru necesar în ziua de azi.

În primul rând, o carte reprezintă o sursă de informație – nu neapărat o informație științifică ce se poate modifica, ci o informație eternă: un roman istoric, unde evenimentele sunt văzute prin ochii unui personaj. Informația poate fi o rețetă tradițională de mâncăruri tipice unei regiuni, rețete ce sunt modificate mereu, uneori ajungându-se la pierderea originii acestora.

În al doilea rând, o carte tipărită este o formă de relaxare. Deși în epoca noastră, a unei societăți digitalizate, este mai ușor să îți descarci un fișier tip pdf pe telefon sau pe tabletă, o carte tipărită, reală, are mai mult farmec. Nu obosește ochii la fel de mult, filele sunt plăcute la atingere, iar mirosul de cerneală este un miros drag multor oameni. În plus, cred că o carte are mai mult farmec dacă este citită în format tipărit și nu digital.

În consecință, consider că destinul cărților tipărite este unul incert: deși reprezintă o sursă de informație, cartea de azi nu mai este privită cu același respect ca acum un secol. Totuși, există o speranță: un anumit procent de oameni preferă, din varii motive, varianta tipărită și nu cea digitală. Drept urmare, destinul unei cărți tipărite depinde de echilibrul dintre oamenii ce vor să meargă în pas cu tehnologia și cei ce sunt mai nostalgici.

Despre importanța corectitudinii în asigurarea succesului profesional

În limba română există o vorbă: munca înnobilează omul. Într-o lume în care timpul se scurge foarte repede, iar tehnologia devine din ce în ce mai avansată, este necesară, mai mult ca oricând, corectitudinea în tot ceea ce realizează omul. 

În primul rând, corectitudinea este o calitate ce face ca lucrurile să meargă. Indiferent de domeniu, aceasta facilitează obținerea unor rezultate reale, bazate pe cunoștințele omului, eficiența acestuia, capacitatea de a aplica teoria.

În al doilea rând, corectitudinea este cartea de vizită a oamenilor adevărați: un pacient tot timpul va prefera să se trateze la un medic corect, care a ajuns la un anumit nivel datorită cunoștințelor și a experienței, decât la un medic incapabil de a-și practica meseria ca la carte. În plus, un profesionist corect inspiră încredere, lucru important în munca cu oamenii.

În concluzie, consider că oamenii cu adevărat buni în domeniul său au ajuns sus datorită corectitudinii, care reprezintă o treaptă majoră pe scara spre succesul profesional. Profesionalismul, cunoștințele, dar și corectitudinea desemnează un om adevărat, fidel meseriei sale și fidel predecesorilor, datorită cărora în ziua de azi omenirea are acces la o multitudine de informații. De altfel, fără corectitudine nu ar exista progres, ceea ce determină că această calitate este mai mult decât necesară pentru lumea în care trăim.

Despre împlinirea unui vis

Un subiect însiropat: împlinirea unui vis. Cine mai crede în așa ceva în ziua de astăzi? Fetițele cu jurnale despre iubire nefericită la 1* ani, bătrâni singuratici, oameni nebuni?

În primul rând, împlinirea viselor face parte din domeniul fabulosului – un tărâm fantastic ce se numește Țara tuturor posibilităților. Astfel, visul este deseori confundat cu un țel: primul este o idée fixă și irealizabilă, al doilea este un concept care poate fi văzut în toată splendoarea sa doar prin muncă asiduă și abia după trecerea a câtorva zeci de ani buni.

În al doilea rând, ideea de vis a spulberat multe vieți. Așteptările au devenit iluzii, iluziile dezamăgiri și apoi a urmat moartea spiritului. Împlinirea visului e o simplă metodă de eutanasiere a realității. Visând cu ochii deschiși lumea devine alta, așteptările altele, oamenii alții și când vine clipa reîntoarcerii pe pământ tot ce rămâne e doar regretful și o durere surdă în interior. Și sunetul de gol în tâmple.

În concluzie, împlinirea visului e doar o teorie. În realitate, aceasta fie se confundă cu împlinirea unui țel – pentru care, de altfel, se muncește din greu, se accept realitatea și se luptă. Visul, în schimb, e doar o umbră care bucură într-o amiază fierbinte de iulie și devine o mantie de durere și melancolie odată cu apusul soarelui…

Despre admirație

Admirația este o calitate foarte frumoasă, însă dusă până la extremă poate cauza doar suferință.

În primul rând, capacitatea de a admira ceva, fie un lucru, un om sau un gest, este o trăsătură a omului care își acceptă calitățile și defectele, fiind capabil să vadă ceva frumos și în ceilalți oameni.

În al doilea rând, admirația este un lucru bun, deoarece datorită acestuia omul își stabilește un țel, apare motivația și ambiția de a fi mai bun, de a excela. Admirând un tablou, un pictor se va ambiționa să picteze unul mai bun; admirând o prietenie frumoasă un adolescent își va revizui atitudinea față de prietenii săi și va face tot posibilul ca relația de amiciție pe care o are să devină mai trainică și mai sinceră; admirând o mamă ce-și iubește nespus copilul, o femeie se va ambiționa să devină o mamă (cel puțin) la fel de minunată.

În concluzie, admirația provoacă motivația, dorința de a fi mai bun decât omul admirat, de a face lucrurile mai bine, de a te perfecționa. Totuși, există un nu – admirația dusă până la extremă, când admirația unui lucru, om sau gest se transformă în invidie, generează frustrări și pierderea încrederii în forțile proprii.

Astfel, admirația rămâne a fi o calitate frumoasă și nobilă doar atunci când știi să admiri din inimă, motivându-te să ajungi la același nivel (sau chiar mai sus) cu persoana (sau obiectul, sau gestul, situația)  admirată.

Despre geniu

Omul de geniu este considerat omul ce stă pe ultima treaptă de pe scara cunoașterii. Deținând un intelect superior omului de rând, geniul nu se încadrează nici într-o categorie socială, devenind un model, un idol chiar pentru cei care sund deschiși spre ceva nou.

În primul rând, condiția geniului este una mizeră: ridicându-se din întuneric, sărăcie și răutate, acesta este deseori ignorat de mulțime. Totuși, omul a cărui scop este să ajungă sus, la limita cunoașterii nu este afectat de părerea lumii din jur. Acesta va căuta mereu adevărul, mânat de setea de cunoaștere, va găsi argumente și contraargumente pentru o ipoteză și va fi în stare să explice orice dintr-un domeniu oarecare.

În al doilea rând, nu trebuie ignorată și părerea eronată pe care o are omul de rând despre geniu: conform acestuia, un geniu este un om ce se naște cu acele cunoștințe, este predispus să afle răspunsuri așa, din nicăieri. De fapt, oricine poate deveni un geniu, totul ține de două lucruri: efor și înspirație. Orice talent va rămâne un grăunte într-un sol nefertil dacă nu este crescut, cultivat, educat, lucruri ce sunt imposibile de realizat fără inspirație și ambiție.

Astfel, geniul nu este o ființă divină: este un om care a reușit să părăsească găoacea mentalității limitate a mulțimii, s-a ambiționat și a învățat, pasionat de lucruri noi, mereu fiind însetat de cunoaștere. Pentru a deveni geniu nu trebuie să te naști predispus la ”condiția geniului”; trebuie să muncești din greu ca să poți atinge idealul – limita cunoașterii, ultima treaptă a scării…

Despre menirea artistului

În sens larg, un artist este un om creativ, capabil să producă frumusețea printr-o mișcare a peniței, a creionului sau a daltei. Totuși, nu toți cei care se consideră artiști sunt ceea ce pretend a fi.

Menirea unui artist este, în primul rând, de a crea frumosul. Inspirat din natură, lumea din jur, oameni sau o altă lucrare, artistul făurește ceva nou (autentic) sau ceva mai puțin nou (în cel mai rău caz, un plagiat). Totuși, nu doar capacitatea de a vedea frumosul în orice definește artistul. Pentru a fi în stare de a da naștere unei opera noi, acesta trebuie să dețină și alte două calități: determinarea și dragostea de a munci. Fără aceste două, actul creării nu mai are loc, rămânând un singur vis sau o idée în cap.

În al doilea rând, pentru a face parte din cercul geniilor creației, un artist trebuie să câștige simpatia publicului. Astfel, dacă un pictor va afișa un peisaj minunat în fața unui public ceva mai materialist lucrarea acestuia nu va fi apreciată sau pur și simplu trecută cu vederea. Însă dacă acest tablou va nimeri în fața unor firi sensibile, artistice, admirația sinceră față de pictură va fi exprimată în favoruri, recenzii sau poate chiar și un cumpărător (a nu se confunda, totuși, admiratorul cu snobul).

Totuși, nu toți artiștii sunt norocoși; majoritatea chiar se scufundă în uitare, cu tot cu operele lor, trecând neobservați pe lângă publicul din ce în ce mai dezinteresat de frumos și originalitate. O parte din artiști și-au câștigat faima abia după moarte (ca Vincent van Gogh, de exemplu), alții au fost iubiți din prima de către publicul larg, pentru că operele lor sunt cam mediocre, ușor accesibile majorității (cum ar fi Paulo Coelho). Alții nu mai cunosc faima decât într-un cerc restrâns, și totuși valoarea lor este incontestabilă.

În concluzie, artistul e menit să aibă o viață tumultoasă, plină de căderi și ascensiuni, uneori banale, uneori schimbătoare de soartă și alteori fatale. Cea mai mare aspirație a artistului este să fie acceptat, în cel mai rău caz, și recunoscut pentru talentul său – idealul oricărui creator. Totuși, pentru a ajunge la ținta propusă, artistul trebuie să fie capabil să câștige dragostea publicului, să aibă cele trei însușiri – determinarea, munca asiduă și imaginația bogată,  dar și capacitatea de a trece peste un eșec sau de a nu decădea după un succes. Astfel, menirea artistului este de a bucura prin frumos și de a lăsa în urma sa un tezaur cultural cât mai original…

Despre bătrânețe

Ca o etapă inevitabilă în viața omului, bătrânețea reprezintă începutul morții, sau mai exact moartea lentă, pe drumul căreia pierzi tot ce poți, revenind la prima etapă din viața ta – un copil neajutorat.

Personal, consider că bătrânețea e mai mult o stare a sufletului: dacă sufletul îți moare, cade pradă sentimentelor negative, fără capacitatea de a vedea un viitor, atunci îmbătrânești inevitabil, oricât de tânără nu ți-ar fi carnea; dacă îți asumi responsabilitatea pentru fericirea ta, muncești pentru a ajunge să ai ceea ce-ți dorești și te înconjori doar de oameni și lucruri ce-ți plac, atunci vârsta oaselor nu contează, pentru că ochii sclipesc ca la 20 de ani.

Frica de a îmbătrâni persistă la orice individ. Unei doamne îi este frică să îmbătrânească și în fiecare dimineață caută, înfrigurată, un fir alb sau o cută abia vizibilă pe frunte. Doamnei îi este frică să se urâțească, să nu mai fie atractivă pentru soțul ei. Un bărbat își privește neîncrezător părul, încercând să evite imaginea din oglindă ce-I arată un individ cu tâmplele pleșuve; îi este frică să devină slab. O adolescentă își examinează atent corpul, tresărind la fiecare centimetru în plus în talie sau apariție a imperfecțiunii pe corpul tânăr. Îi este frică să se transforme din larvă în future.

În primul rând, bătrânețea nu ține de vârsta fizică. O băbuță ce-și hrănește porumbeii de pe bancă se simte tânără, vioaie; în familie totul e bine, nepoții cresc cu zâmbetul pe buze, pisicile de acasă torc afectuos. Un tânăr cu chitara-n spate ce trece pe lângă este încruntat: termină facultatea și nu este sigur dacă are un viitor. Se simte singur și neputincios, atât de bătrân… Astfel, cine este bătrân? Doamna cu porumbeii, zâmbind zilei de azi sau tânărul sumbru, plecat în fața deznădejdii?

În al doilea rând, bătrânețea are și farmecul ei: respectul celor mai tineri, oferirea unui loc în tramvai, niște reduceri la anumite lucruri, o viață pașnică, zile întregi la dispoziție pentru a face ceea ce-ți aduce bucurie. Bătrânețea nu este doar un lucru rău, și nu neapărat un sfârșit. Dacă e privită de un pesimist, e începutul sfârșitului inevitabil. Dacă e privită de un optimist, e doar o nouă etapă a vieții, etapă dedicată doar propriei persoane.

Astfel, bătrânețea este o medalie cu două părți: pe una, cea mai întunecată, vezi neputința, frica, infirmitatea și poate nesiguranța zilei de mâine, frica de a dispărea pentru totdeauna. Pe partea cealaltă, luminoasă, bătrânețea este o vacanță continuă – fără teme, fără proiecte, fără șefi, fără muncă neplăcută – timp doar pentru tine, lucrurile ce-ți plac, plăcerile vieții și odihna binemeritată.