Despre glorie

În istoria omenirii se întâlnesc multe personalități care au avut fapte mărețe sau mai puțin în numele unui singur lucru – în numele gloriei.

În primul rând, gloria este deseori obținută prin forță sau înșelătorie. Astfel, aheii au obținut gloria prin înșelăciune, intrând pe porțile Troiei într-un cal de lemn, iar mărețele Cruciade ascundeau în spate distrugeri a civilizațiilor și impunere a creștinismul la popoarele păgâne. Într-o situație precum acestea, gloria era spălată în sânge, cu victime inutile și distrugeri serioase, totul pentru niște cauze stupide – fuga unei femei cu amantul sau ambiția de a ”răspândi lumină” celora care nu aveau nevoie de ea.

În al doilea rând, obținută prin corectitudine și fapte într-adevăr mărețe, gloria merită să fie atribuită celor mai ”neînsemnați” oameni sau fapte. Un simplu pompier este un om ce merită toată admirația; acesta salvează sute de vieți, punându-și propria persoană în pericol.  Un asistent social ce are grijă de mai mulți copii orfani, gândindu-se la viața și bunăstarea lor este la fel un om demn de toată admirația.

În concluzie, consider că gloria este un concept deseori pus pe seama unor întâmplări sau indivizi care au obținut-o prin acte meschine sau metode mai puțin umane. În schimb, în viața de zi cu zi există atâția oameni care merită toată admirația pentru ceea ce fac. Astfel, gloria se găsește în fapte mici, făcute din iubire, care deseori trec neobservate…

Despre greșeală

Greșeala face parte din algoritmul învățării. Astfel, nimic nu poate fi făcut bine din prima; nimeni nu se naște învâțat, și toate descoperirile și realizările în viață sunt făcute treptat.

În primul rând, omul cât trăiește învață. Greșeală face parte din viața lui de zi cu zi, aceasta având menirea să încurajeze dezvoltarea individului. Astfel, greșind într-un exercițiu de matematică, individul va încerca o altă metodă de rezolvare sau o va încerca din nou pe prima, pentru a se asigura că e bună sau nu. Un grup de prieteni nu va mai invita o persoană anume la un eveniment, învățând din greșeala de a o invita la un alt eveniment, această făcând dezastru. Un amorezat nu va mai cumpăra crini de ziua iubitei sale, amintindu-și de ultima dată când domnișoarei alergice i s-a umflat fața.

În al doilea rând, greșeala este deseori urmată de pesimism din partea celuia care a făcut-o. Personal, consider că o astfel de abordare este incorectă; omul din greșeli învață. Când se închide o ușă se bate la alta; așa e și cu greșitul. Dacă prin intermediul unei gafe s-au stricat relațiile cu cineva, tot ce face individul de rând este să-și plângă de milă sau să zică ”nu există niciun mod de a-mi repara greșeala”.  Dar, surpriză – tot timpul există o ieșire din situație, oricare ar fi ea. Omul trebuie să fie mai deschis spre lucruri și abordări noi, la fel e foarte important și capacitatea acestuia de a trece peste. Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, greșeala nu mai are aura aceea de fatalitate și de inexistență a unei soluții.

Astfel, greșeala își are rolul în formarea individului și în avansarea acestuia în orice domeniu. Totuși, pentru mulți oameni proprietatea de a greși este deseori transformată într-un dezastru, aceștia fiind incapabili să treacă peste sau să încerce să o repare.

Despre frumos

Lumea ce ne înconjoară, ochii plini de iubire a mamei, lătratul fericit al cânelui văzându-și stăpânul, mâinile calde a iubitului tău îmbrățișându-ți singurătatea, zâmbetul larg al prietenilor tăi, sunetul mării, prima zăpadă, căderea melancolică a frunzelor… frumosul este peste tot, dar în primul rând în suflet.

Pe de o parte, frumosul este un concept despre tot ceea ce ne provoacă plăcere vizuală, auditivă, fizică sau dă naștere sentimentelor ce ne fac inima să bată mai tare. Astfel, frumosul este deseori raportat la preferințele fiecăruia. De exemplu, pentru cineva Country road in Provence by night va avea un impact puternic asupra percepției despre artă; pentru altcineva, va fi doar un tablou reprezentând un copac în noapte și atât.

Pe de altă parte, ideea de frumos este una dintre singurele care nu poate fi impusă sau copiată. Dacă unei persoane îi plac trandafirii și cineva îi aduce argument că sunt urâți, aceasta oricum va continua să admire florile cu spini. Dacă cineva se preface că-i place un anumit gen de muzică doar pentru a impresiona un prieten, aceasta sfârșește prin a-și impune această preferință, ascultând muzica respectivă fără a primi vreo satisfacție.

În opinia mea, ideea despre frumos este una dintre puținele care poate fi copiată sau impusă unui om. Fiecare are propria viziune despre un anumit lucru, deși în ultima perioadă se observă trendul de a considera frumos tot ceea ce-i la modă, fie că e un scriitor, o trupă sau o femeie ce a trecut prin nenumărate operații chirurgicale. Astfel, societatea își asumă rolul de imitatori, considerând că e frumos ceva anume doar pentru că un grup de critici au considerat așa (deseori, aceștia nefiind sinceri cu propria percepție despre frumos, dar fiind bine plătiți pentru minciună…).

În concluzie, frumosul este și va rămâne o percepție diferită de la om la om. Totodată, în societate se observă o creștere deranjantă a oamenilor ce se lasă influiențați de părerea cuiva și consider că ”e frumos” și ”le place” ceea ce, de fapt, nu le produce nicio satisfacție. Și totuși, ideea despre frumos nu poate fi impusă în subconștientul omului; văzând ceva ce nu-i place, acesta va fi cel puțin indiferent în interiorul său; văzând un lucru minunat în concepția sa, acesta-și va simți, cum se zice în popor, ”sufletul tresărind de bucurie”…

Despre frică

Instinctul de frică există la toate speciile de animale, acesta fiind unul dintre instinctele de apărare. Frica poate fi de mai multe feluri, morală, psihică, indusă, însă cea mai cumplită este frică de a muri.

Pe de o parte, frica este un instinct normal, specific majorității fințelor vii. Aceasta se manifestă în momente cruciale, precum în fața unei consecințe sau în fața morții. Există și frici nefondate sau exagerate, numite fobii: frica de apă, frica de întuneric, frica de înălțimi. Acestea apar în urma unor traume din copilărie sau reies din anumite întâmplări și discuții cu oamenii.

Pe de altă parte, frica poate fi deseori indusă – de o persoană, de convingerile cuiva, de un regim politic, de gânduri paranoice sau de amintiri și întâmplări din trecut legate de subiectul respectiv. Astfel, aceasta este o frica nefondată pe instinct, ci mai mult pe spălare de creier sau lipsa gândirii raționale. De exemplu, în evul mediu era indusă frica de zeul suprem, care pedepsea pe cel ce nu asculta de poruncile acestuia. De altfel, omul din evul mediu nu avea nevoie de dovezi de existență sau prezența acelui zeu ca să fie sigur că ceea ce i se induce este adevărat. În liniștea interioară, omul făcea și chibzuia totul pornind de la o singură premisă – voi fi pedepsit. Dintr-o de frică nefondată se nasc și alte cusururi  – lașitatea,  frustrarea, lingușirea, minciuna.

În concluzie, consider că frica este un sentiment normal pentru orice ființă vie, deoarece aceasta înștiințează de apariția unui pericol ce deseori poate costa viața, onoarea, libertatea. Pe de altă parte, inducerea fricii este o tactică deseori folosită împotriva mulțimii pentru a oferi putere anumitor cercuri sociale, astfel inducând oamenii în panică și făcându-i supuși și dezinteresați de propria valoare intelectuală.

Despre educație

În societatea modernă, educația ocupă un rol important în formarea individului. Dacă în evul mediu această posibilitate era oferită doar copiilor nobili, în ziua de astăzi educația nu mai este o raritate: de ea au parte marea majoritate a generațiilor în formare.

În primul rând, dreptul la educație desemnează crearea unor condiții pentru a acumula cunoștințe într-o formă eficientă. Astfel, generațiile tinere își încep drumul educației de acasă. Fiind educați de părinți, aceștia trec la un alt nivel – grădinița, unde pentru prima dată învață, prin metode practice, de a se integra într-o societate, de a relaționa cu oamenii, de a diferenția binele de rău, etc. La o vârstă fragedă copilul merge la școală – unde învață bazele științei, artei, logicii și lingvisticii. După învățământul primar urmează gimnaziul, și după – liceul, locul în care individul începe să perceapă lumea cu ochii unui adult. Universitatea în schimb are rolul de a finisa educarea teoretică a individului, fără a purta răspundere pentru reușitele lui din viitor și acțiunile pe care le întreprinde. Astfel, procesul de formare a unui om începe devreme și deseori nu se termină până la moarte – în cazul oamenilor care nu se limitează la cunoștințele acumulate de la alții.

În al doilea rând, educația nu conține doar partea teoretică: mai este și cea practică, deseori oferindu-i individului oportunități noi sau invers, micșorându-i cercul posibilităților. Astfel, un informatician foarte bun ca programator, dar needucat, brutal cu oamenii sau indecent va avea mai puține șanse decât unul mai slăbuț, dar mai educat și amiabil cu oamenii. Astfel, partea teoretică este deseori anulată de cea practică; capacitățile mintale sunt deseori trecute pe planul doi în cazul lipsei aptitudinilor sociale.

În opinia mea, educația ocupă un rol important în dezvoltarea individului, atât în comportamentul său în societate, cât și în munca sa intelectuală. Astfel, educația are rolul de a forma, deschizând individului noi orizonturi; pe de altă parte, lipsa acesteia restrânge posibilitățile. La fel, disonanța între educația intelectuală și cea socială poate crea disconfort celor din jur și în primul rând persoanei propriu-zise.

În concluzie, importanța educației este necontestată, având rolul de a crește o comunitate cât mai sănătoasă din punct de vedere social și crearea posibilităților de dezvoltare a aptitudinilor mintale ale acesteia, oferindu-i omului acces nelimitat la (re)descoperirea propriei vieți.

Despre faptă și consecință

Orice acțiune nu am întreprinde, este firesc că va avea loc și o reacțiune. Principiile vieții indică faptul că nimic nu trece fără o consecință. Fie că e o faptă bună, un cuvânt usturător la adresa unui om influient, fie o vaza preferată a mamei spartă de tine, toate lucrurile și acțiunile noastre au o urmare.

Pe de o parte, consecința faptelor bune nu se observă tot timpul. De altfel, asta e natura omului: să țină minte ce e rău și să uite de binele făcut. Un copil va ține minte toată viața cum i-a fost refuzată o mașinuță sub pomul de Crăciun. Același copil va uită însă că părinții îl îmbracă în fiecare zi cu haine potrivite, au grijă să nu ducă lipsă de hrană sănătoasă, îi aleg cele mai bune școli și îi oferă un acoperiș deasupra capului. Astfel, consecințele unei fapte bune deseori nu sunt vizibile – fie trecute cu vederea, fie ignorate, fie atribuite altor fapte sau împrejurări. În schimb consecința unei fapte rele va aprea imediat, câteodată având proporții catastrofale sau pe aproape.

Pe de altă parte, fapta și consecința sunt lucruri normale într-o comunitate; acestea permit omului să socializeze, să se dezvolte, să învețe din greșeli, să raționeze. Fără neatenția troienilor Calul Troian nu ar fi putut ajunge în cetate. Fără trădarea lui Iuda, Iisus nu ar fi fost răstignit (și, conform Bibliei, Iuda a plătit această faptă din plin!). Fără exterminarea pisicilor în Europa nu ar fi izbucnit ciuma bubonică pe o arie atât de mare, devastând omenirea.

În concluzie, orice faptă are o consecință pe măsura sa. Din punctul meu de vedere, consecințele au un rol important în formarea individului: aceasta îl pune față în față cu realitatea, învățându-l să judece și să gestioneze problemele create de propria mână.

Astfel, orice faptă este urmată de o consecință. Dacă în cazul faptelor bune consecințele trec deseori neobservate, în cazul celor rele consecințele sunt deseori nefaste, astfel implicând persoana respectivă în frumosul act de a gândi. Pe lângă acest aspect, normalitatea societății este dată anume de înlănțuirea faptelor, urmate de consecințe.

Despre eroism

Eroismul este una dintre acele capacități rareori întâlnite în ziua de astăzi. Când auzim ”act de eroism” automat ne gândim la sensul conotativ al acestui cuvânt, uitând care este de fapt adevăratul sens.

În primul rând, eroismul reprezintă un act de vitejie, de demonstrare a lipsei de frică față de un om, o situație sau timp. Astfel, o persoană care a salvat un copil de la înec este erou: acesta s-a aruncat în primejdie fără să-i pese de propria viață; a demonstrat că pentru el prima copilul. O altă persoană care a înfruntat societatea și a admis ceva sau a afirmat ceva la fel, a făcut un act de eroism: aceasta și-a expus deschis ideile și convingerile, care cel mai probabil că le avea o parte din comunitate, dar nimeni nu îndrăznise până atunci să le declare.

În al doile rând, un erou poate fi doar un om curat la suflet. Un individ ce se aruncă în volbura eroismului doar de dragul de a fi  recunoscut de  societate sau cu gândul de a obține ceva va suferi căderea. Sunt mulți oameni ce se așteaptă la o răsplată după ce au săvârșit  o faptă bună: de altfel, nu este un lucru rău, dar în societatea de astăzi câți mai pot diferenția un erou de un însetat după putere sau atenție?

Astfel, eroismul este capacitatea de a ajuta oamenii din jur trecându-și propria persoană pe planul doi. Astfel de oameni merită toată admirația și respectul pentru eroismul de care au dat dovadă. Totuși, nu trebuie trecut cu vederea și alt aspect: acela de lingușire, de săvârșire de acte eroice de dragul îmbunătățirii imaginii sociale sau de obținere a anumitor lucruri; astfel de oameni sunt niște ordinari, pentru care dorința de a ajuta pe cei din jur nu are valoare.